Ideea care circulă în public că etnia huțulă este una și aceeași cu cea ucraineană este falsă, fapt pentru care, din punct de vedere istoric, nu poate fi acceptată. De aceea, o perspectivă care să vină din acest domeniu asupra acestei chestiuni, poate fi binevenită pentru a clarifica această situație care duce la dispariția unui neam deosebit de interesant din istoria lumii.
De la început trebuie să precizăm că atât etnia huțulilor cât și cea rutenilor sau a ucrainenilor, aparțin popoarelor slave. Pentru clarificarea celor mai sus menționate, mă voi ajuta de următoarele lucrări științifice:
- Mușat și I Ardeleanu „De la statul geto-dac, la statul român unitar”, Ed. Enciclopedică, București, 1983;
- Nistor, „ Istoria Bucovinei”, ed. Humanitas, 1991;
- I Nistor, „ Românii și rutenii, studiu istoric și statistic”, Ed. Academiei Române, 1915;
- Nistor, „Problema ucraineană în lumina Istoriei”, ed. Gasul bucovinei, 1915
- Rosetti, „ Istoria limbii române”, apărută în 1968
Cercetările științifice, redate în lucrările de mai sus, ne dau dreptul să afirmăm că originea huțulilor pleacă cu certitudine dintr-un amestec de daci, ce locuiau în Carpații Nordici și o seminție slavă. Peste acest amestec s-au abătut în valuri, alte seminții și popoare în decursul vremurilor.
Leagănul străvechi al huțulilor trebuie căutat în Carpații Nordici, la izvoarele râurilor Prut, Siret, Ceremuș, pe unde au trăit în sec. I î.e.n. dacii mari, care au făcut parte din regatul unificat al lui Burebista.
Așa cum ne spune Strabon, după moartea regelui Burebista, regatul dac s-a destrămat, fapt care a permis ca rând pe rând, statul dac să poate fi călcat de alte popoare. La ocuparea Daciei de către Traian, mulți daci s-au retras în Carpații Nordici, la confrații lor care trăiau pe aceste meleaguri. Prin urmare, în partea nordică a vechii Dacii, au continuat să viețuiască triburile dacilor liberi, puternic influențate și ele de civilizația romană. Aceste triburi, în alianță cu goții, atacau destul de des provincia romană Dacia. Despre aceste atacuri ne amintește Maxim Tracul sau Gallienus, acesta menționând „victoriile dificile repuratate asupra dacilor liberi din nord”. Datorită acestor atacuri, dar și a slăbirii imperiului Roman, are loc retragerea Aureliană. Din cele relatate, vedem primul amestec al dacilor ce locuiau în Carpații Nordici cu civilizația romană, cea a goților și în mod inevitabil cu creștinii. După retragerea goților din regiunile pontice, slavii au reușit să pătrundă în Carpați, iar în a doua jumătate al secolului V, aceștia trec prin Carpații Nordici, atingând cursul mijlociul al Dunării prin actuala Ucraină-subcarpatică și Slovacia. După cum ne comunică Josep Jerscek aceste popoare slave erau împărțite în numeroase seminții, denumirea seminției fiind dată de activitatea tribului. Îi avem astfel pe Derevlione (derevo – lemn), Smoljawi (smoală), Poljanie (locuitorii șesului) etc și probabil printre ei se aflau și huțulii, având în vedere că ocupația lor de bază era cea a creșterii cailor numiți în zilele noastre cu același nume.
Valul acesta de migrație a slavilor spre apus, prin trecerea Carpaților Nordici, îl putem consemna ca fiind al doilea amestec al dacilor din această regiunea, moment în care practic s-a format populația huțulă. Totodată, trebuie să cunoaștem că huțulii sunt creștini ortodocși, deci sâmburele care a dat naștere acestui neam, trebuie văzut în dacii creștinați de romani.
Asupra originii huțulilor au fost emise mai multe teorii, printre care:
Kaluzniacki a încercat să derive numele de huțul din „uzic”, un trib cuman care după părerea sa a pătruns în Carpați; Karzeniawscki deduce că numele de „huțul” vine de la „Kocul”, derivat la rândul său din „kociovati” (a nomadiza), iar această ultimă teorie pare să fie susținută și de Asbath, care subliniază că huțulii „erau nomazi și țineau în arendă văile și poienile locuite de dânșii”.
În studiile cu privire asupra relațiilor lingvistice ruteano-române, Janow arată că particularitățile ideomurilor huțule arată că aceștia reprezintă un amestec al vechilor populații românești cu populația goților, care în drumul lor spre apus, s-au abătut prin Carpați (se referă la dacii care au trăit în Carpații Nordici, actuala Ucraină subcarpatică și partea sud-estică a vechii Galiții)
Cu toate acestea, substratul etnic românesc din acest conglomerat s-a păstrat în limba huțulă, precum și în toponimia munților din valea Ceremușului, Dovada în acest sens este raportul generalului Splenij, care în urma recensământului din 1774-1775 arată că în o parte a munților Bucovinei trăiesc peste 6000 de huțuli ce vorbesc un dialect rutean, dar nu limba rutenilor. Din acest document rezultă că limba huțulă este un amestec al limbilor vorbite de popoarele care au trecut peste neamul huțănesc, acestea fiind și de origine slavă, fapt pentru care huțulii însăși ăși zic „ruski liude” (oameni ruși –nu ucraineni), „crestiani” (creștini) „hirski” (munteni) sau „verhovenci” (locuitorii piscurilor de munte).
Pentru a demonstra că rutenii nu sunt huțuli la origine, trebuie să vedem cine sunt fiecare în parte. I. Nistor ne artă că la sfârșitul veacului al X-lea, triburile slave ce trăiau dincole de Ceremuș și Nistru nu au fost consolidate din punct de vedere politic și nu au putut să aibe un stat unitar. Ei trăiau grupați în jurul cetăților ca Czervem, Tremblovo, Przemusl, Zvenigorod, ș.a.m.d, până când marele cneaz Vladimir cel Sfânt care a izbutit să le cucerească și să le înglobeze imperiului de la Kiev. După cucerire, cetățile respective au primit numele de „cetăți czervenice”, iar mai târziu le găsim sub denumirea de Rusia Roșie. Totuși, Cnezii de la Kiev nu s-au bucurat mult de aceste cuceriri, pentru că în 1018 regele Bolestov al Poloniei recucerește această regiune și o ține sub controlul său până în 1031, când este recucerită de ruși.
În anul 1140 a apărut principatul de Halici, care s-a realizat prin unirea regiunii Prsemysl cu Tremblovo, având reședința tocmai în orașul de unde se trage denumirea noua entitate politică. În curând, acest principat înglobează și Pocuția, considerat locul unde s-a născut populația huțulă. Între anii 1153-1206, Principatul de Halici și-a luat denumirea de Galiția, se consolidează și își extinde hotarele până la Nistru. Urmează o perioadă de frământări politice, în care Galiția ajunge vasala regelui ungur Andrei al II-lea, pentru ca în 1340 să fie cucerită de regele polon Cazimir cel Mare. Astfel Galiția se va afla sub suzeranitate polonă până în 1772, când este înglobată imperiului austriac.
Aceste mișcări de popoare, ce au schimbat succesiv stăpânirile în Galiția (care cuprinde, după cum am stabilit și Pocuția), au lăsat o amprentă negativă asupra graiului, obiceiurilor, portului etniei huțulilor, dar nu au șters din acestea fondul lor de bază, specific huțanilor, care a putut fi păstrat prin transmiterea din generație în generație. (va urma)
Lasa un raspuns