de Dragoș Huțuleac
Iubito, nu ți-am scris de mult. De pe vremea când eram flămând de tine ca pământul de soare. De pe vremea când în liniștea nopții auzeam cum pica stelele căzătoare. Pentru că îndrăgostiții pot auzi asta, la fel de clar cum pot auzi când cade roua sau dacă timpul s-a oprit în loc atunci când se sărută. Căci da, timpul ia o pauză atunci când îndrăgostiții se sărută. Se strecoară între buzele lor și de acolo le gustă iubirea pe care o duce cu el în eternitate atunci când buzele acestora se desprind unele de altele. Tot el le desenează în suflete cicatrici mici, sub formă de inimă străpunsă de săgeată pe care scrie cu majuscule „I LOVE YOU”, pentru că și el, timpul, este un romantic de modă veche. Poartă pe brațele lui, sculptate în litere făcute din ore, numele tuturor iubirilor sale. Mâinile lui sunt ca niște acatiste lungi, care nu se mai termină pentru că și iubirile au fost multe, nenumărate, dar sincere de fiecare dată. Ce folos că n-a putut s-o ia în eternitatea lui pe nici una. Doar el, timpul, este stăpân peste lungimea fără de finit a eternității, în timp ce iubirile sale sunt aidoma unor flori mici, albastre, de „nu mă uita” care se scutură mult mai devreme decât ar fi vrut.
Vai, iubito, de câtă vreme nu ți-am mai scris! De pe vremea când în sufletele noastre eram încă copii și mergeam la grădinița de mână. Acolo ne ascundeam după catedră și îți spuneam: „te iubesc” iar tu-mi spuneai „ba nu, eu te iubesc mai mult” și ne contraziceam pe tema asta până ne supăram unul pe altul de prea-multa iubire care ne-o purtam. Te împăcam c-o ciocolată sau uneori numai cu o îmbrățișare. Pentru că iubirea nu costă mai mult, iar pe vremea aia știam amândoi asta. Mai ții minte? Ne promiteam că n-o să ne părăsim niciodată, stând întinși goi, unul lângă altul, ca și cum goliciunea noastră ar fi fost o armă a adevărului, ca și cum goliciunea noastră era binecuvântarea de care aveam nevoie ca să ne iubim. De obicei, în acele după-amieze îmi țineai mâna stângă cu ambele tale palme, în timp ce cu mâna mea dreaptă îți desenam pe burta ta dezgolită inorogi, fluturi și alte ființe din panteonul iubirii, care te făceau să închizi ochii și să oftezi mulțumită.
Ce timpuri, tu iubito, ce timpuri! Da, după cum ziceam, nu ți-am mai scris de mult și sper ca aceste rânduri să te găsească bine, sănătoasă, cu chef de lectură și amintiri. Nu de alta, dar te-am văzut cam slabă zilele acestea pe stradă, cam tristă, cam abătută și m-am îngrijorat.
Lasa un raspuns