de Dragoş Huţuleac
Mereu m-a mirat cum de reușim să fim atât de buni, de calzi, de răbdători cu oamenii care nu sunt „ai noștri”. Mai exact cu partenerii altora. Cu acei „străini” care apar pentru o vreme în viața noastră pentru o vorbă bună pentru a fugi de realitate, pentru un umăr pe care îşi pun capul sau uneori picioarele. Acestora le oferim tot ce avem mai bun: îi ascultăm, le oferim blândețea noastră, răbdarea noastră. Și facem asta fără să ne enervăm, fără să ne grăbim, fără să le cerem nimic înapoi. De ce? Pentru că în sinea noastră ştim că nu trebuie să rămânem acolo. Nu trebuie să ne asumăm nimic. Şi e incredibil de ușor să fii „partenerul ideal” când ești doar o pauză pentru cineva.
Pentru că, în astfel de situaţii, nu ți se cere nimic în profunzime. Nu trebuie să duci greul unei zile în doi, nu trebuie să înfrunți împreună facturile, oboseala, nervii mici și apăsători ai vieții. Nu trebuie să vezi omul celălalt așa cum e în fiecare dimineață cu frici, cu îndoieli, cu umbre.
Când ești doar o evadare, ești scutit de realitate. Ești filtrat prin dorință, prin nevoie, prin fantezie. Nu ți se cere să fii constant şi automat ești iertat pentru orice absență. Nu ți se cere să fii sincer…e suficient să pari. Aşa că eşti liber să dai tot ce ai mai bun, dar fără efortul de a rămâne. Şi crede-mă, dragul meu prieten, e simplu să pari înțelept când nu trebuie să ai răbdare zi de zi. E ușor să pari blând când nu ești pus la încercare cu adevărat.
Dar tocmai pentru că e ușor, e și superficial. Iluzia partenerului ideal ține cât durează pauza. După aceea, revine lumea reală iar în lumea reală, iubirea nu e despre cum (a)pari în momentele de respiro ale celuilalt. E despre cum reziști și te arăți a fi în momentele grele, în tăcerile lungi, în conflictele apărute, în renunțările mici și în alegerile mari.
Abia acolo se vede dacă ești cu adevărat „ideal”… sau doar convenabil.
Şi da, deşi imi pot explica cât de cât, continui să fiu uimit cât de empatici și înțelegători putem fi cu partenerii… altora.
Lasa un raspuns