Ca în majoritatea romanelor lui Jose Saramango, acţiunea este localizată într-un oraş fără nume şi probabil fără o locaţie exactă pe hartă. Trama epică, desfăşurată într-un spaţiu şi un timp nedeterminat, urmăreşte destinul personajului principal, domnul Jose, funcţionar al Arhivei Generale a Stării Civile – locul unde sunt inventariate toate numele care sunt, au existat şi vor exista vreodată. (Chiar asta este percepţia pe care o au subordonaţii faţă de şeful lor, Conservatorul: acesta ştie exact toate numele care au existat, care există sau care vor exista, aceasta fiind una din condiţiile care îi justifică poziţia de şef.).
Din debutul textului este o construită o atmosferă misterioasă, încărcată de secrete. Impresionează imensitatea clădirii Arhivei Generale în care te poţi rătăci cu uşurinţă, riscând să nu fii găsit niciodată sau prea târziu, fiind pomenit chiar cazul unui funcţionar care se rătăcise şi fusese cu greu găsit abia după vreo zece zile, aproape mort de foame şi de spaimă. Pentru a evita alte evenimente de acest gen, Conservatorul introduce Firul Ariadnei cu care trebuiau să se lege toţi cei care intrau în arhivă pentru a nu se rătăci. Obiect simbolic, cu rezonanţe mitologice, acest Fir al Ariadnei devine un lait-motiv al textului: fiecare trebuie să-şi găsească propriul fir care să-l ajute să se ancoreze pentru a nu se rătăci prin propria viaţă – sau prin propria moarte.
Personajul principal, acest domn Jose, despre care aflăm că este registrator, are – dincolo de rutină – o pasiune care pare o evadare din monotonia vieţii de zi cu zi (deşi se înscrie în acelaşi registru al repetabilităţii inutile): adună date despre celebrităţi ale oraşului: articole de ziar, anunţuri, afişe. Locuieşte într-o clădire strâns lipită de clădirea Arhivei Generale, între cele două clădiri existând şi o cale de acces direct, o uşă care nu este folosită niciodată – dar care nu este nici încuiată – pentru că, asemenea tuturor angajaţilor, şi domnul Jose trebuie să folosească uşa din faţă pentru a intra în clădirea Arhivei – adică trebuie să se supună aceluiaşi cod comportamental ca ceilalţi (teribilă tendinţă de uniformizare!) Încuierea uşii de acces dintre locuinţa sa şi clădirea Arhivei o transformă în Uşa Interzisă sau în Calea Interzisă, devenind o tentaţie permanentă. Nu întâmplător, personajul nostru are o revelaţie: toată colecţia sa de decupaje din ziare care par să reconstruiască viaţa personajelor celebre din oraş are un mare defect: îi lipseşte dovada autenticităţii. Aşa că, domnul Jose alege să pătrundă prin Uşa Interzisă şi să caute în Arhivă fişele.
Printre fişele luate din Arhivă, pe care le transcrie cu o extraordinară răbdare, găseşte fişa unei femei, a unei necunoscute care-l fascinează într-atât, încât vrea să afle despre ea mai mult decât era notat acolo: numele de familie, numele primit la botez, numele părinţilor şi numele naşilor de botez. Drumul pe care-l parcurge în căutarea ei este sinuos. Jose alege întotdeauna calea mai complicată, mai greu de străbătut, întârziind parcă dinadins, ocolind tot mai mult, ca şi cum nu şi-ar dori să ajungă la capătul drumului. Ceea ce pare să conteze este fiorul călătoriei, aventura, căutarea, misterul. Poate şi fiindcă intruziunea în viaţa unui necunoscut ar fi dat de bănuit într-o lume în care oamenii sunt transformaţi în nişte roboţi, în care nici măcar părinţii nu mai ştiu ce se petrece în sufletele copiilor lor, unde sinucigaşii mor fără a lăsa vreun bilet în care să-şi explice gestul ca şi cum şi-ar fi încheiat brusc contractul cu viaţa. Aşa că el nu-i caută numele în cartea de telefon pentru a-i afla adresa actuală, ci o caută mai întâi la adresa consemnată în certificatul de naştere. Acolo are şansa să o cunoască pe naşa de botez a femeii căutate care-i oferă o primă imagine a celei ce-l obsedează: imaginea unei fetiţe de 8 ani, cu ochi mari şi trişti. Portretul evolutiv este construit după fişele furate – şi nu cerute, pur şi simplu – de la şcoala unde crescuse şi învăţase acea femeie. Nu întâmplător, căutarea îl va duce pe Jose în Cimitirul General, pentru că cea pe care o caută se sinucide. Moartea ei este semnalată de dispariţia fişei din secţiunea celor vii de la Arhivă. Personajul nostru nici nu mai are nevoie să întrebe: dispariţia fişei echivalează cu moartea. Nici chiar naşa ei nu ştie ce se întâmplase cu cea cu care tocmai vorbise cu câteva zile înainte. Şi totuşi… domnul Jose ştie cu certitudine că femeia a murit. Pentru că nu-i găseşte fişa la morţi, o caută la administraţia Cimitirului General. Acolo i se confirmă, odată în plus că Arhivele ştiu totul înaintea oamenilor.
Cimitirul General este aşezat alături de Arhiva Generală, la fel cum viaţa şi moartea stau unea lângă alta reflectându-se şi condiţionându-se reciproc. Sau, cum spune însuşi autorul vorbind despre lucrătorii de la Arhivele Generale şi de la Administraţia Cimitirului General, „sunt conştienţi că sapă la cele două capete ale aceleiaşi vii, aceasta care se numeşte viaţă şi este situată între nimic şi nimic”. Pentru a-l vizita ai nevoie, din nou, de un Fir al Ariadnei – o hartă de data aceasta – altfel te poţi pierde pentru totdeauna. Vizita la Cimitir, unde o găseşte, în final, pe cea care-l provocase la căutare, nu este pentru domnul Jose sfârşitul aventurii, al călătoriei, ci doar o etapă a acesteia, „o trecere, fără mai multă însemnătate decât casa doamnei în vârstă din apartamentul din dreapta de la parter, sau liceul, sau farmacia unde intrase să pună întrebări, sau locul unde, în Arhiva Generală, se păstrau hârtiile morţilor.” Doar va afla că „împotriva morţii nu poţi face nimic”.
Călătoria lui Jose continuă, prin încercarea acestuia de a descoperi din ce cauză s-a sinucis femeia. Discuţiile cu părinţii şi cu directorul liceului unde lucrase femeia – acelaşi liceu de unde furase fişele de evidenţă cu viaţa ei de elevă – nu reuşesc să-l edifice nici asupra sensului vieţii, nici asupra dorului de moarte care reuşise, în cazul ei, să estompeze setea de viaţă.
Călătoria domnului Jose se dovedeşte a fi, în final, o călătorie în căutarea sensului vieţii şi al morţii, o călătorie în căutarea umanităţii din cei de lângă el, şi mai ales din el însuşi. Pentru prima dată în viaţa lui, Jose iese din tiparul vremurilor şi al locurilor şi îi pasă, îi pasă de viaţa unui om. Nu a unei celebrităţi, nu a unui geniu, ci a unei persoane oarecare, despre a cărei existenţă află accidental. Pentru prima dată, Jose are o nouă perspectivă asupra valorilor: nu mai contează nici celebritatea, nici bogăţia, ci omul, omul ascuns de societate în spatele unor fişe, a unor numere, a unor nume, ascunse în spatele tuturor numelor.
Care nume? Nu ştim. Ştim doar că acele nume există. Dar, din toate personajele textului, numai Jose are nume. Astfel, prin lipsa numelor personajelor, sau mai exact prin determinările care încearcă să le contureze existenţa individuală – doamna bătrână de la parter, din apartamentul din dreapta, Conservatorul, subşeful, ciobanul cu oile- personajele lui Jose Saramango amintesc de cele ale teatrului lui Matei Vişniec şi, asemenea lor, se ridică la rangul de simboluri, de arhetipuri. Te întrebi dacă nu au scăpat – cumva, printr-un miracol – vigilenţei Arhivei Generale.
Căutând să afle cât mai multe despre necunoscută, Jose face o călătorie în sine însuşi. O călătorie labirintică – întâlnim două, chiar trei labirinturi în acest text: Arhivele, Cimitirul şi drumul spre cunoaşterea esenţei umane întreprins de Jose. Firul Ariadnei care-l conduce pe acest personaj prin toate aceste labirintului este dorul de omul din fiecare din noi, dorul de a râde, de a plânge, de a-ţi asuma riscuri, de a vorbi cu cei de lângă tine, de a-ţi păsa de o persoană faţă de care nu ai nicio obligaţie (şi jurnalul strict pe care îl ţine e tot un Fir al Ariadnei).
Păstorul încearcă şi el, în felul lui, să ajungă la acelaşi rezultat, schimbând numerele sinucigaşilor din Cimitirul General pentru că „nu există respect mai mare decât să plângi o persoană pe care nu ai cunoscut-o”.
Finalul textului ne aduce o altă perspectivă: într-o lume a numerelor şi a numelor, nimeni nu e liber, fiecare mişcare îţi este cunoscută de cei care te urmăresc, de cei care cred că dispariţia certificatului de deces echivalează cu alungarea morţii. De fapt, amintirile sunt singurele în stare să anuleze moartea, amintirile noastre despre cei de lângă noi, despre oamenii care ne-au trecut prin viaţă.
Prin curajul asumării acestei călătorii în căutarea umanităţii, Jose va mişca ceva din temeliile lumii în care trăieşte – parabolă a lumii contemporane în care oamenii au fost reduşi – trist – la nişte statistici, la nişte numere.
Lasa un raspuns