Când eram mic, pe timpul asta, cam era ultima săptămână de școală. Vacanța se simțea de c-o vineri înainte când aveam grijă să aducem un brad la școală, să facem ora de matematică și apoi să împodobim pomul cu complicitatea celorlalți profesori care aveau exact la fel mult chef de ore ca și noi. Cântam colinde, făceam podoabe pentru brad și dacă aveam bani, cumpăram maxim 4 betele și o instalație. La finalul zilei mergeam neapărat dintr-o clasă în alta să vedem care are pomul cel mai frumos. Până și aici era competiție. Pentru că pe-atunci, fiecare clasă în parte urmărea să fie cea mai bună la fotbal, cea mai bună la învățătură, cea mai curată, cea mai unită, cea mai cea… De asta toți cei care am fost colegi mai demult, continuăm să fim prieteni și azi. Iar asta se vede cel mai limpede când ne întâlnim după ani de zile și reluăm discuția de unde am lăsat-o, ca și cum ne-am fi despărțit abia ieri. Bat pariu că dacă printr-o coincidență fantastică, ne-am regăsi toți într-o zi pe terenul de sport de la școală, imediat am pune de-o partidă de fotbal iar colegele ne-ar încuraja cu aceeași înflăcărare ca acum mai bine de 15 ani, chiar dacă toate sunt măritate. E vorba totuși de clasa noastră! Mai dă-i în colo de soți. Ei sunt din clasele concurente. Pe terenul de sport, sunt dușmanul!
Acum mai bine de 15 ani, pe vremea asta era numai zăpadă. Și frig! Și rostul de bulgărit sau de dat pe ghețuș. În ultima săptămână de școală alte activități nu prea aveai. Doar româna și matematica ce îți încurcau pregătirile de vacanță, dar și astea numai până miercuri. A!…și mai erau repetițiile pentru serbare. Asta era musai, altfel nu venea Moșul. Și dacă Moș Crăciun nu venea la școală, parcă nu erai cu sufletul împăcat toată vacanța. În restul timpului, băieții făceau campionat de fotbal, iar fetele inițiau câte o reuniune, ca să le mai treacă și lor de urât. Reuniunea era un fel de discotecă unde practic jucai sticluța sau bănuțul ca să mai pupi și tu pe cea sau cel drag, fără să dai prea mult de bănuit. O pupai sau îl pupai pe obraz. Atât! Și erau cele mai grozave săruturi de pe suprafața pământului. Cu ele plecai în suflet la colindat, la urat, la semănat, și tot cu ele în inimă te întorceai la școală. Cei mai curajoși își trimiteau bilețele. Niciodată nu le ofereau direct, ci prin altcineva, care era un fel de naș al relației lor de copii mici, cu gânduri mari. Trăiai o emoție aparte, pe care nu cred s-o mai fi retrăit careva din momentul în care au apărut sms-urile. Pe înțelesul celor mai tineri, era o emoție asemănătoare cu aia când copiezi la Bac prima oară.
Tot pe timpul ăla, nu știu din ce cauză, dar din cancelarie veneau un miros suspect de scorțișoară, ori de câte ori se deschidea ușa. Profesorii erau mai blânzi și aveau ochii ușor umezi de emoția Sărbătorilor ce aveau să vie. Nouă ne convenea de minune trebușoara asta, drept pentru care și acum, după atâția ani, când simțim miros de scorțișoară, știm sigur că vin vremuri mai bune…
Lasa un raspuns