Preşedintele american este cunoscut drept cel mai puternic om al lumii. Dacă ne uităm însă peste toată lista de preşedinţi din istoria SUA, vom constata că puterea şi competenţa nu merg întotdeauna mână în mână.
Avem multe exemple de preşedinţi care au fost în cel mai bun caz incompetenţi, în cel mai rău complet ignoranţi în ceea ce priveşte funcţia ocupată. Unii istorici sunt chiar de părere că războiul civil ar fi putut fi evitat dacă preşedinţia ar fi revenit unor persoane mai potrivite.
1841-45: Harrison/Tyler, “Accidentul”. Când preşedintele William Henry Harrison a murit după numai o lună în funcţie, potrivit legii trebuiau organizate alegeri anticipate. În schimb, vicepreşedintele John Tyler a depus în grabă jurământul prezidenţial, introducând astfel o nouă practică politică. Actul său i-a creat nenumăraţi duşmani, iar criticii l-au numit sarcastic “his accidency”, o întâmplare nefericită.
1850-53: Millard Fillmore, un fricos. Vicepreşedintele Fillmore a venit la putere când predecesorul său a murit încă în funcţie. Se temea foarte tare de izbucnirea unui conflict cu statele din sud, de aceea a dorit să îl amâne pe cât posibil, încheind compromisuri prin care proprietarii de sclavi obţineau influenţă şi mai mare. A fost blamat pentru laşitate şi pentru faptul că privea sclavia drept o chestiune politică, nu morală. Fillmore, un cititor înrăit, era mai preocupat de absenţa unei biblioteci la Casa albă decât de soarta oamenilor, concentrându-şi eforturile pentru amenajarea acesteia şi rămânând indiferent la criza din societatea americană.
1853-57: Franklin Pierce, mereu doritor de război. Deşi provenea din partea nordică, omul de stat simpatiza cu sudiştii. Opozanţii sclaviei îi numeau pe astfel de simpatizanţi “doughface”, o persoană maleabilă ca aluatul. În 1854, Pierce a susţinut printre altele o lege care le permitea statelor Nebraska şi Kansas introducerea sclaviei. Lipsa de popularitate a atins apogeul când a propus să i se declare război Spaniei dacă nu va vinde Cuba Statelor Unite.
1857-61: James Buchanan, conflict bazat pe zvonuri. Abia sosit la Casa albă, James Buchanan a primit în 1857 câteva rapoarte false privind eventualitatea izbucnirii unei revolte a mormonilor pe teritoriul statului Utah. Şeful statului nu a cercetat mai amănunţit problema, ci a decis pur şi simplu să trimită o armată acolo. Din fericire, trupele s-au blocat în Wyoming din cauza zăpezii, evitându-se conflictul armat, înlocuit de negocieri. În Washington însă tensiunile dintre politicieni nu îşi găseau rezolvare – ţara era în prag de război civil.
1865-69: Andrew Johnson, un mare rasist. La câteva săptămâni după izbucnirea războiului, Andrew Johnson depunea jurământul. Principala lui sarcină era aceea de a unifica naţiunea scindată, dar personajul se pronunţa vehement împotriva ideii de egalitate în drepturi pentru toţi cetăţenii şi s-a folosit de veto în cazul unei legi care ar fi acordat aceste drepturi sclavilor nou eliberaţi. În epistole îşi menţiona convingerea că ţara era doar pentru omul alb, prin urmare cât va fi el în funcţie, şi puterea va aparţine tot omului alb.
1869-77: Ulysses S. Grant, un erou catastrofal. Marele general din nord a avut parte de un început promiţător când a devenit preşedinte în 1869, în timpul războiului. Legislaţia nouă a consolidat drepturile cetăţeneşti şi generalul a contracarat acţiunile Ku Klux Klan. În ciuda acestor fapte, Grant a acordat funcţii importante vechilor prieteni din armată, dintre care unii erau complet necalificaţi pentru sarcinile respective, iar alţii au profitat pentru a face evaziune. Preşedinţia lui Grant s-a remarcat îndeosebi prin nepotism şi scandaluri de corupţie, de unde a rezultat chiar termenul de “grantism”, un amestec de incompetenţă şi necinste.
1921-23: Warren Harding, nicio realizare. Preşedintele Harding a venit cu viziuni măreţe, dar şi-a împlinit puţine deziderate întrucât îi era teamă de confruntări şi ura disputele politice. În schimb s-a dedicat golfului, pokerului şi amantelor. Scandalurile curgeau unul după altul. Printre altele, ministrul de interne a luat de mai multe ori mită de la o companie petrolieră care a dobândit monopolul asupra unor surse bogate. Preşedintele, deşi a recunoscut gravitatea faptelor, nu a luat nicio măsură. Ii lipsea cu desăvârşire energia, dar nu îi era jenă să îşi admită incompetenţa, spunându-le consilierilor că nu ar fi trebuit niciodată să ajungă aici.
1929-33: Herbert Hoover, nepăsător. Hoover a preluat funcţia în momentul marii crize economice. A redus taxele dar a refuzat să cheltuiască bani de la stat pentru a le da o mână de ajutor şomerilor muritori de foame. Acest lucru i-a adus dispreţul pulbicului, alimentat şi de incapacitatea sa de a comunica eficient, ceea ce îl făcea să pară foarte rece şi nepăsător. Decizia de a începe un război comercial cu Europa, o mare gafă, a dus la adâncirea crizei.
sursa: Varldenshistoria.se
Lasa un raspuns