1 Decembrie 2017… 99 de ani de la cel mai important moment din istoria țării noastre, Marea Unire. A fost singura dată în trecutul neamului nostru când toți românii au dorit același lucru: Unirea. Și pentru că toți românii au purtat aceeași dorință în suflet, ea s-a împlinit. Nu au mai contat interesele marilor puteri, nu a contat că tocmai am ieșit dintr-un război ce aproape ne fărămițase, nu a mai contat nimic. Voința neamului a fost mai puternică decât toate astea. Românii au demonstrat atunci că pot fi ca unul când vine vorba de marile idealuri naționale și că nimeni nu le poate sta în cale când în pieptul lor bate o singură inimă, a României Mari. Au urmat niște ani frumoși, când economia țării ne clasa printre țările fruntașe ale lumii, când intelectualii noștri impresionau în străinătate, când cultura națională a prins aripi, când era o mândrie să afirmi în fața celorlalte nații că ești român. Străinii vorbeau despre noi la superlativ, iar cei care cârmuiau țara aveau grijă ca renumele țării să fie păstrat.
Începutul României Mari este unul pe care îl poți găsi numai în cărțile de povești. Privind în urmă, nu poți decât să afirmi că „a fost odată ca niciodată”. De lemn să fii și nu poți să nu fii mișcat de realizările înaintașilor noștri. Ei au arătat că se poate și că românii pot face orice atâta timp cât sunt uniți „în cuget și simțiri”, vorba cântecului. Nimeni nu ne putea sta în față în acele momente. Drept dovadă, un an mai târziu, Armata Română defila prin Budapesta apărându-și unirea și monarhia constituțională, arătând statelor occidentale că suntem singurii din regiune care ne putem opune bolșevicilor. Devenisem o forță, iar forța noastră se trăgea din mândria de a fi român, mândrie pe care Unirea ne-o redase.
Privind retrospectiv, se cuvine ca în fiecare an de 1 Decembrie să mergem la mormintele bunicilor și străbunicilor noștri, pentru a aprinde o lumânare. Prin jertfa lor, am avut posibilitatea să fim un popor mare. Când jertfele au încetat și România a devenit mai mică. Iar egoismul zilelor noastre, face țara asta atât de mică, încât mă tem uneori că va dispărea. Poate că lumânarea respectivă ne va încălzi sufletele, lumina ei arătându-ne că putem fi mult mai mult împreună ca popor, decât separat, ca indivizi.
Etapele Marii Uniri de la 1918
Marea Unire s-a realizat în trei etape. Prima provincie românească unită cu țara a fost Basarabia. După Revoluţia Rusă din februarie 1917, noul guvern a proclamat drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Românii din Basarabia au început să lupte pentru drepturi naţionale. În noiembrie 1917 a fost aleasă o adunare reprezentativă a Basarabiei numită Sfatul Ţării. La începutul lui decembrie Sfatul Ţării a proclamat Basarabia Republica Democratică Moldovenească, autonomă în interiorul Rusiei. După semnarea armistiţiului dintre Rusia şi Puterile Centrale în decembrie 1917 sute de mii de soldaţi ruşi s-au retras de pe frontul românesc în Rusia prin Basarabia. Mulţi s-au dedat la jafuri, violuri, distrugeri, iar o parte dintre ei având convingeri comuniste au atacat Guvernul şi Sfatul Ţării din Basarabia. Atunci conducătorii Basarabiei au cerut ajutor Guvernului României. Acesta a trimis trupe româneşti care i-au alungat pe soldaţii ruşi şi au restabilit ordinea în Basarabia în ianuarie
Următoarea provincie istorică românească care s-a unit cu regatul României a fost Bucovina. În toamna lui 1918 Austro-Ungaria era pe punctul de a pierde războiul. Popoarele asuprite din Austro-Ungaria, între care şi românii, începeau să revendice dreptul la autodeterminare naţională. La 27 octombrie 1918 s-a ţinut la Cernăuţi o adunare a fruntaşilor politici ai românilor care a revendicat unirea tuturor teritoriilor locuite de români din AustroUngaria într-un singur stat şi au ales un Comitet Naţional Român care să-i conducă în lupta naţională. Asupra Bucovinei ridicau pretenţii nu doar românii, ci şi ucrainenii care ar fi vrut să includă într-o Ucraină independentă măcar nordul Bucovinei, cu capitala la Cernăuţi. Comitetul Naţional Român considerând că ucrainenii sunt imigranţi de dată recentă, revendica pentru români întreaga Bucovină. De aceea, comitetul a cerut ajutorul Guvernului României şi la începutul lui noiembrie trupe române le-au alungat pe cele ucrainene, eliberând întreaga Bucovină. Astfel s-a putut organiza un Congres General al Bucovinei care la 28 noiembrie 1918 a votat unirea Bucovinei cu România.
A treia provincie care s-a alipit țării a fost Transilvania. Şi românii din Transilvania au cerut dreptul de autodeterminare naţională. În noaptea de 30-31 octombrie ei au format Consiliul Naţional Român Central (CNRC) care a condus lupta lor naţională. La începutul lui noiembrie 1918 s-au format în întreaga Transilvanie consilii naţionale româneşti locale şi gărzi naţionale româneşti care au preluat conducerea localităţilor de la autorităţile maghiare. Aceste consilii se aflau sub ascultarea Consiliului Naţional Român Central care a încercat să convingă Guvernul Ungariei să accepte desprinderea Transilvaniei de Ungaria, dar n-a reuşit. Pentru a demonstra întregii lumi dorinţa de unire cu România, Consiliul Naţional Român Central a convocat pentru 1 decembrie 1918 o mare adunare naţională românească la Alba-Iulia. Acolo au luat parte 1.228 de delegaţi aleşi din toate localităţile Transilvaniei şi o sută de mii de alţi români veniţi să-şi exprime adeziunea la unire. Delegaţii au votat unirea Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei şi Banatului cu România. Astfel se desăvârşea Marea Unire şi lua naştere România Mare.
Unirea de la 1918 în presa vremii
„Şi iată, din doliul, din aburii de sânge românesc care a curs cu îmbelşugare din inima Ardealului şi până la Nistru a prins fiinţă, pe încetul şi cu nesfârşite dureri, ceea ce acum trei ani părea o utopie, un vis frumos, dorit de toţi, dar nerealizabil în întreaga lui splendoare: România Mare, de la Nistru până la Tisa (…) Gândească-se murmurătorii că Basarabia-i a noastră de acu’ pentru totdeauna, că lumina tremurată a candelei nestinse de la creştetul Marelui Ştefan cade pe tricolorul nostru, pe care putere lumească nu-l va mai scoate din plaiurile răzeşilor şi arcaşilor bucovineni. Iar Transilvania, Cetatea cea tare a Românismului, e a noastră astăzi şi ea. De la Nistru până la Tisa, peste mormintele copiilor şi fraţilor noştri, o singură flamură fâlfâie, o inimă bate. Colonia lui Traian şi-a recâştigat graniţele de acum mai mult de o mie de ani şi poporul românesc, pentru întâia oară în istorie, se cunoaşte sub acelaşi sceptru”. (Liviu P. Nasta, ziarul Universul, 18 nov/1 decembrie 1918)
Publicaţia „Libertatea” din Orăştie arata, în urmă cu 99 de ani, că Rezoluţia de unire a Transilvaniei cu România a fost dată de o adunare larg reprezentativă, aleasă democratic, „din delegaţia care să reprezinte, în mod oficios, toate straturile poporului român de la vlădică până la opincă, încât nimeni – şi mai ales ungurii – să nu poată zice nici mâc, că nu ar fi reprezentat tot poporul la adunare”.
Rezoluţia de Unire aprobată de Mare Adunare Naţională la Alba Iulia a fost analizată şi de ziarul „Foaia Sibiului”. În numărul 2, din 8 decembrie 1918, se spunea „Sufletele marilor apostoli, în frunte cu umbra nerăzbunatului Mihai, ne-au luminat gândurile, ne-au întărit voinţa şi au scos din mii de piepturi dorinţa neclintită ce stăpâneşte întreaga suflare românească: unirea tuturor românilor cu o singură stăpânire românească”.
Ziarul „Izbânda” din Bucureşti, în numărul său din 4 decembrie 1918 titra: „Duminică împuterniciţii românilor de peste munţi au hotărât şi ei, unirea cu România. Este actul solemn care consacră pe veci împlinirea celui mai sfânt ideal al neamului românesc”.
Într-un alt ziar din capitală, „Viitorul”, din 4 decembrie 1918, se arăta: „Necurmat această ţară a arătat ce poate o naţiune când vrea. Şi ea a voit. Ea a dat, deşi încătuşată atâta amar de vreme, numeroase dovezi de destoinicie politică şi culturală şi naţională. Această unire a ei cu România în politică, în cugete şi simţiri, este cel mai mare act în viaţa neamului românesc!“.
Ecouri ale evenimentelor petrecute la Alba Iulia în duminica de 1 Decembrie 1918, au apărut şi în ziarele româneşti de peste hotare, cum ar fi „Timpul nou” din Viena. Şi în această publicaţie se arată că „Hotărârea de Unire adoptată de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1.228 de delegaţi, a avut aprobare entuziastă, imediată, a unei impresionante adunări populare de peste 100.000 de oameni, care a dat un caracter plebiscitar hotărârii de unire a Transilvaniei cu România“
Semnificația Marii Uniri de la 1918
Cea mai completă semnificație a acestei uniri este redată de istoricul Florin Constantiniu în cartea sa „O istorie sinceră a poporului român”. Acesta afirmă, în legătură cu acest eveniment istoric următoarele: „Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera a nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit. […]
Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizani Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare. Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţă ca toate aceste provincii să intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat. […]
Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţională care este statul naţional.[…]
O necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional.”
Lasa un raspuns