Când s-a renunțat la două ore de istorie pe săptămână, la gimnaziu și liceu, aproape am plâns. O bună vreme am visat că voi ajunge arheolog și numai așa zisele mele alegeri „raționale” m-au făcut să merg pe alt drum, de care m-am săturat ca de mere pădurețe, dar pe care nu am curaj să-l părăsesc. Asta deși sunt conștient că numai dacă faci ceea ce te pasionează ajungi să ai rezultate atât din punct de vedere carieristic, cât și material, pe lângă mulțumirea sufletească pe care o ai zi de zi, pentru că faci ce îți place. Totuși, gândul de a renunța la ceea ce deja am, oricât de puțin e avutul de care vorbesc, e înspăimântător prin prisma faptului ca a o lua de la început, după ce ai trecut de o anumită vârstă, pare nefiresc. Știu că e o atitudine greșită, dar pentru moment nu am găsit un resort interior care să mă ajute să depășesc această frică.
De ce iubesc istoria? Pentru că trecutul ascunde niște mistere mai ușor de deslușit decât cele ale viitorului. Pentru că munca de istoric se aseamănă întrucâtva cu cea de detectiv, care adună date, fapte, dovezi, le corelează, le interpretează și ajunge să cunoască adevărul despre cele studiate. Studierea trecutului este o activitate plină de farmec pentru că te obligă să lucrezi cu o mulțime de informații. Prin asta, mintea ta nu are cum să vegeteze ci devine o adevărată enciclopedie vie, care nu numai că arhivează o multitudine de cunoștințe, dar și operează cu ele, punându-le în acord unele cu altele, descoperindu-le înțelesuri noi sau găsind alte interpretări cu ajutorul cărora poți înțelege mai bine oamenii, societatea, chiar și prezentul.
Un istoric, nu este un simplu culegător de date și informații istorice. El este în același timp și antropolog, și etnolog, și folclorist, și psiholog, biolog, chimist, istoric al religiilor, teolog, critic literar, criminalist, uneori chiar inginer, arhitect sau vizionar. Trebuie să aibă cunoştinţe din toate domeniile pentru a putea cataloga, explica și interpreta descoperirile sale sau unele evenimente istorice.
Nu, istoria nu este plictisitoare. Numai că mulți dintre profesorii care o predau sunt. Un singur an am avut un astfel de profesor, în clasa a 9-a, dar în gimnaziu și restul claselor de liceu, am avut două profesoare care erau istorici adevărați, care știau că ele nu predau numai anumite zile și anumiți ani, niște date din trecutul lumii, ci predau povestea acelor zile și povestea acelor ani. Păcat că nici una dintre ele nu are facebook. Una este doamna Macovei Victoria, de la școala Gimnazială Paltinu, cealaltă este domnișoara Fărcuț Eugenia Elena de la C.N. Mihai Eminescu, Suceava. Amândouă au reușit să-mi păstreze vie dragostea pentru istorie și m-au făcut să înțeleg că trecutul unui popor, chiar contează și m-au făcut să cred în zicerea lui Nicolae Iorga, care afirma că „Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii!”
Lasa un raspuns