Lumea contemporană se află pe un teren care i se mişcă sub picioare, în schimbare şi devenire continuă. Acaparată de acest aspect, ea trebuie să se adapteze mereu unui cotidian care nu mai ajunge niciodată la maturitate. Această pubertate socială se reflectă cel mai bine în noul set de valori însuşit de către omul secolului XXI.
Idealurile sale rareori se îndreaptă spre vârful piramidei lui Maslow. Cu predilecţie baza este cea vizată. Uzarea moralei şi incapacitatea ei de a face faţă schimbărilor impuse de istorie este evidentă. O întâlnim la fiecare pas. Pe stradă, în autobuze, în instituţiile publice, în biserică, şcoală, chiar şi în propriile familii. Dar nu ne mai deranjează decât la nivel declarativ. În fapt, ne-am obişnuit cu aceste aspecte. Le considerăm normale şi încercăm să le integrăm existenţei noastre de zi cu zi.
România nu face abstracţie de la această regulă. Zi de zi, asistăm la o degradare spirituală continuă, care transformă indivizii societăţii române în nişte zombi sociali. Am ajuns un popor de complexaţi, a cărui evoluţie este condiţionată tot timpul de nişte principii ce ne îndepărtează de noi înşine. Cu cât suntem mai străini de noi, cu atât avem impresia că suntem mai în asentimentul Comunităţii Europene. Dar ne înşelăm. Nicicând nu vom vedea un occidental care să-şi denigreze cultura din care se trage, istoria ori tradiţiile cu atâta aplomb și patos cu cât o face românul anului 2018. De aici cred eu că ni se trage toată această apatie, toată această nemulțumire cu care privim prezentul. Totuși, acesta nu va reuşi niciodată să ne satisfacă dacă nu ne revizuim atitudinea faţă de trecut. Când vorbim despre acesta, nu trebuie să ne cramponăm tot timpul de cei 47 de ani de comunism, de trădările şi toate aspectele negative ale istoriei noastre. Trebuie să fim conştienţi de ele, dar nu să ne li însuşim ca şi caracteristice ale neamului nostru. Asemenea aspecte întâlnim în istoria oricărei ţări, dar nu se face caz de asta. Ele oferă prezentului, ca suport moral, numai aspectele pozitive ale trecutului său şi creşte fiecare generaţie în parte, în acest spirit, care oferă fiecărui individ bucuria şi mândria de a face parte din acel neam. Noi de ce nu am proceda la fel?
Este evident că în plin proces de globalizare, identitatea naţională îşi pierde din conţinut. Omul, ca individ cultural al secolului XXI, nu mai are reperele spirituale ale generaţiilor trecute. El nu se mai regăseşte în matricea spirituală a propriului popor. Omul secolului XXI este o persoană universală. Este produsul mai multor culturi care şi-l revendică concomitent. În acest context, el se pierde. Devine o fiinţă fără existenţă. Petru el, verbul „a fi” nu are substanţă. E mai mult o convenţie. De aici rezultă şi sentimentul de nepăsare caracteristic societăţii actuale. Preferăm oricând să fim în acelaşi timp francezi, italieni, spanioli, englezi, germani sau americani, decât să luăm în serios propria noastră cetăţenie. Cică aceasta nu ne oferă nimic, dar cu toate astea, în străinătate suntem tot cu sufletul gol.
Lasa un raspuns