Dăm fuga să pupăm icoane, moaște sau mâna preotului cu o aplicație demnă de o cauză mai bună, după care ne ducem fuguța la cârciumă sau la amantă. Biserica creștină a vândut vagoane întregi de lemne, toate așchii din crucea Mântuitorului… fără să țină cont de soiurile de copaci care creșteau în Iudeea, în vremea respectivă. Icoanele, altă industrie, au păstrat o vreme chipurile originale ale celor canonizați, dar modernismul a adus pictori de biserici care și-au pictat ibovnicele sau proprietăresele pe pereții sfintelor lăcașuri. Orice epitrop mai important ajunge nemuritor pe pereții altarului, sau chiar la varianta locală a Cinei.
Și în acest timp trecem nepăsători pe lângă icoane încă vii ale neamului românesc, oameni care ne marchează istoria sau arta. Nu ne cunoaștem învățătorii și plini de informații dezlânate din domenii de care nu avem nevoie, nu ne mai cunoaștem istoria națională. Limba română este canibalizată de tot felul de păcălici care se vor formatori de opinie, dispuși să facă orice ca să fie originali.
Nu sunt eu cel chemat să-i judece pe alții și chiar dacă aș fi nu pot, deoarece nu am terminat încă să mă judec pe mine. Credința mea este că nu am nevoie de PTTR-ul BOR pentru a mă ruga lui Dumnezeu și am ales să mă plec cu respect în fața icoanelor pe care le cunosc, deoarece îmi este mai ușor să-l simt pe Dumnezeu în creația unui pictor, decât în fumul unei lumânări.
Lasa un raspuns