Defilări

Multe lucruri s-au pierdut în decursul vieții mele, dar după cultură și controlul limbii române, cred că cel mai important atribut al poporului român care a dispărut este gregaritatea. Am uitat să ne mai simțim bine alături de conaționalii noștri și de aceea ocolim prezența lor. Fuga de comunism dusă la extrem a adus o stare de singurătate paroxistică, pe care o tratăm cu alcool sau internet. Căutăm motive, unele cusute cu ață albă, pentru a nu mai fi asimilați cu ceilalți, de a fi orice altceva decât român. Am văzut în decursul anilor cum oamenii au încetat să fie oameni în favoarea unei individualități asumate, falsă de cele mai multe ori.

În copilăria mea, să bați la poarta unui vecin pentru o mână de ajutor era un lucru perfect normal și toți o făceau zâmbitori. Astăzi e o rușine pentru cel care ajunge în această situație și un deranj pentru cel solicitat. Filozofic vorbind, cred că românii, ca popor, au fost comuniști cu mult înainte ca Marx să fi pus bazele respectivei utopii și au încetat să fie taman când comunismul le-a fost împuns dintr-o frondă cu rămășițe dacice – ba, io – adică, cu de-a sila nu se poate.

La defilările copilăriei mele, oamenii erau de două feluri, cei care defilau și cei care stăteau pe margine urmărind defilarea. Toți erau îmbrăcați de sărbătoare și veseli, ideea de a nu participa la defilare era asociată cu boala, deoarece să nu fi văzut participând era un motiv de alienare. Și dacă tot vorbim de amintiri și adunări de oameni, tot atunci pe 2 mai, mama m-a dus la balul tineretului, unde o mare de oameni se bucurau de libertatea de a fi împreună. Sigur că mai târziu am fugit și eu de marile spectacole ale dictaturii și m-am ascuns în cărți de asaltul credințelor impuse, dar cu mâna pe inimă vă spun că așa bătrân cum sunt, m-aș duce oricând la o defilare ca acelea din copilărie.