Carieră

Am întâlnit aproape imediat după debutul lui 1990 un cetățean care se tot băga în vorbă la sediul unui partid nou înființat. Toată lumea îi asculta opiniile deoarece se înpăuna cu o carieră de 40 de ani în magistratură. Nu mare mi-a fost uimirea câteva luni mai târziu când un tânăr nou venit în acea lume pestriță l-a identificat pe respectivul individ ca fiind fostul responsabil al registraturii unui tribunal județean.

Există oameni ce nu își pot duce viața decât sprijiniți de uniforma sau zidurile unei clădiri, ale căror acțiuni nu pot fi judecate decât împreună cu entitatea din care fac parte. Individualitatea lor încetează odată cu pătrunderea într-o poziție de relativă influență și de aceea găsim la tot pasul cetățeni care se identifică cu instituția la care lucrează. Indiferent dacă sunt polițiști care nu dau prioritate în trafic, atunci când își conduc autoturismul personal, sau procurori care parchează pe locurile pentru handicapați la supermarket, este vorba de o cultură a puterii, de care românii se vor dezbăra greu, dacă o vor face vreodată.

Din punctul meu de vedere, faptul că ți-ai petrecut viața într-un teatru, că ai cunoscut mari actori și spui povești cu regizori renumiți nu te transformă în critic de teatru sau măcar în estet al artei respective, dacă meseria ta a fost de electrician sau pompier în teatrul respectiv. Am întâlnit în copilărie, la Ploiești, o costumieră care era o nesfârșită carte cu snoave despre actorii de la teatrul din oraș, majoritatea can-can-urilor aparținându-i. Tanti Margareta era însă o croitoreasă foarte capabilă, calitatea costumelor ei păstrând-o la locul respective, în pofida gurii slobode. Când s-a pensionat și-a deschis un mic atelier de croitorie și primii clienți i-au fost artiștii teatrului local, dovedind că îi recunoșteau talentul.

Fiecare dintre noi are un talent sau o abilitate ieșită din comun care ne singularizează, poate că am trăi într-o lume mai bună dacă nu ne-am mai înghesui să fim ce nu suntem.