Românul rătăcit pe drumul fericirii

Românul zilelor noastre nu e nici fericit nici trist. Nici el nu știe cum este. Doar temător pentru prezent și îngrijorat pentru viitorul necunoscut. Preferă să trăiască ascuns după gardul propriei conștiințe sperând că va fi fericit. Se amăgește cu ideea că poate fi fericit cu puțin, dar nu e dumirit cât e minimul acestui putin.
Cu toții ne considerăm că parte a poporului, în asentimentul maselor largi de oameni și a societății. Însă nu reușim să ne dezlipim de contradicții și dezbinare pentru simplul motiv că ne lăsăm cuprinși în brațele demagogilor care lansează discursuri ademenitoare la adresa noastră.
Trecerea de la propagandă la discursul și mai ales la gândirea logică ar putea însemna primul pas către organizarea rațională a societății. Poporul nostru este însetat sa cunoscă totul și fericit că nu înțelege esențialul. Individul fuge de semenii săi și se reculege în sine, îngrozit de speculanți. Încetul cu încetul își pierde valorile morale, certitudinile și iluziile. Amăgirea prin diverse moduri a suferinței devine singurul său narcotic, dar și ancora cu care se agață de poarta împlinirii.
Disocierea dintre social și actul guvernării este reciprocă. A guverna spre binele tuturor pare o expresie lipsită de conținut și cine ar putea-o înțelege ? Avem senzația că adevărul nu e același pentru toți și de aceea nu știm la ce ne putem raporta.
Este imposibil ca într-o societate să fie doar oameni de bine, dar este incredibil ca toți să se suspecteze de rău. E la fel de greu să credem că avem o conștiință comună clară pe care doar unii dintre noi o pot descifra, numită vocea străzii, care nu poate fi trasă la răspundere sau măcar asociată cu niște persoane vii, reale, vinovate măcar moral de sloganurile inepte care ar avea rol reformator asupra societății.
Și astfel, dintr-o bâlbâială în alta, constatăm că am pierdut cei mai frumoși ani ai vieții încercând să ne explicăm nouă înșine cum am ajuns în starea asta.