Orice civilizaţie are în spatele ei o cultură

Întrebarea este cum să valorificăm spiritul autohton în timpurile noastre. Nici într-un caz prezentându-ne ca o civilizație bananieră, uitată de timp, pe care semizeii occidentului ar dori sa o păstreze ca o grădină a Edenului în măruntaiele Europei. Sigur că verbalizăm, comentăm, dar greul vine atunci când trebuie să transpunem în fapt conținutul cuvintelor noastre. Odată cu aspirația de a migra către civilizația occidentală trebuie să răsturnăm deprinderile și să căutăm o educație nouă. Problema e că nu poate fi confundat scopul (o viață umană demnă, bogată în conținut) cu mijlocul. Gândirea ortodoxă ne îndeamnă să întoarcem și celălalt obraz, fapt de neînțeles pentru gândirea vestică. „Banii nu aduc fericirea” nu este o idee pe care mondializarea să o poată pricepe. „Așa a vrut Dumnezeu” a fost înlocuit cu „Îmi asum greșeala”. În sistemul de valori occidental nu cei săraci cu duhul vor moșteni Pământul, ci cei bogați și puternici. Românul nu poate înțelege ideea că are de ales între a dormi bine și a trăi bine. Nevoia rațională pentru bunăstare materială trebuie asigurată într-o măsură mereu crescândă. Însa nu trebuie să găsești piatra filozofală pentru a înțelege că nu e de ajuns. Suntem plăsmuiți din celule, sânge, organe, dar nu suntem doar atât. Viitorul României și al copiilor depinde de modalitatea în care îl vom pregăti și făuri. Aceasta este legat de cum îl gândim și concepem încă de pe acum, dacă nu e cam târziu. La 26 de ani după comunism putem constata absența condițiilor spirituale, psihologice și sociale pentru tipul de societate capitalistă pe care îl dorim, dar nu îl putem înțelege. Societatea noastră se prezintă ca o prelungire a trecutului de care ar vrea să se rupă și în care totuși rămâne ancorată. Evident, fiecare model are defectele sale. Dar pentru a putea evolua trebuie să înțelegem lutul din care este plămădit arhetipal sufletul românesc, iar pe această temelie să construim drumul către aspirațiile noastre de bunăstare materială. Atâta vreme cât între tradițiile, cutumele, credințele noastre și idealul de a ne compara cu civilizațiile vestice nu va exista o punte de legătură, vom rătăci stingheri într-un sistem care ne-a dezamăgit și care nu e al nostru. Un lucru important e să nu traversezi viața într-o stare de apatie așa cum Soarele traversează mereu aceeași orbită cosmică. Viața unui om nu înseamnă nimic în fața istoriei, însă pentru el e întreaga istorie. A irosi propria viață este un păcat în fața celui care Ți-a dat-o. Fiindcă fiecare viață are o menire, problema este să o înțelegi. Menirea oamenilor de cultură din această țară este de a construi un pod peste prăpastia dintre ceea ce suntem și ceea ce dorim să devenim, de a integra românul așa cum este el în societatea acerbă și rapace spre care ne îndreptăm. Am trecut prin criza financiară, criza economică, criza politică, dar singura criză adevărată de care nu ne-am putut distanța este cea morală, mai gravă și mai dureroasă decât toate celelalte la un loc. Disonanța dintre valorile cu care am pornit în viață și noile valori cu care am luat contact într-o Europă care a uitat ce e binele și a aflat ce sunt banii, a reprezentat pentru acest popor un duș de gheață peste un suflet cald, care are de ales între a sucomba în fața șocului sau a ieși mai puternic. E datoria noastră, a tuturor, să depășim principiul importului de idei care se lipesc pe structura sufletească a românului precum nuca de perete și a găsi calea de împăcare între ce suntem și ce vrem să fim printr-o gândire structurată, logică, rațională, împletită cu sufletul încărcat de lumina credinței strămoșești, a istoriei și a devenirii noastre.