De fapt, fericirea copilăriei constă în lipsa noțiunii de „imposibil”. Cât timp suntem copii, acest termen lipsește cu desăvârșire din vocabularul nostru, din gândirea noastră din percepția noastră asupra realității. Pentru un copil, absolut totul e posibil. El poate fi în același timp, tot ce își dorește, fie că vorbim despre un personaj de desen animat, unul dintr-o poveste, un film sau chiar un animăluț. Nimeni nu ar putea să-i spună unui copil că el nu e albina „Bâz-Bâz”, dacă el hotărăște că asta vrea să fie. Nimeni nu-i poate lua bagheta magică din mână, aia care îi îndeplinește toate dorințele, nimeni nu-l poate opri să schime lumea în una de poveste dacă chiar și dorește asta. El este stăpânul universului până… până când merge la școală. Acolo, cu fiecare an ce trece, învață tot mai mult despre ce nu poate să facă, despre ce nu poate să fie, despre cum nu poate el să schimbe lumea, efectiv învață mai multe despre ce îi este imposibil să facă ca om mare, decât despre potențialul pe care îl are în el. Un rahat! (În cazul de față, cuvântul dulce „rahat” sintetizează absolut toate înjurăturile, blestemele și disprețul avut față de acest concept de învățământ, pentru că efectiv nu mi-ar ajunge 500 de cuvinte ca să mă desfășor corespunzător).
Semințele neîncrederii sunt semănate în niște suflete tinere, reavăne, în care poate crește orice tumultuos și înzecit, așa cum numai într-un suflet de copil poate crește ceva. Și în loc să semănăm încredere, credință în puterea lui de a fi ce își dorește, sădim buruiana îndoielii, fatalismul oamenilor ratați, frustrările incapabililor, tristețea celor lipsiți de speranță și vis. Ba, cu cât copilul iese de pe băncile școlii mai frustrat și mai convins de măreția semnificației cuvântului „imposibil”, cu atât suntem mai convinși că ne-am făcut treaba de cadre didactice într-un mod excepțional. Mergem zâmbind în cancelarii sau birouri având siguranța că am schimbat pentru totdeauna viața celor din clase. Și așa este, am schimbat-o, dar nu în cel mai fericit mod, nici în cel mai corect.
Consider că cea mai importantă menire a celor care lucrează în învățământ este să descopere potențialul elevilor, să-i facă pe aceștia conștienți de calitățile pe care le au și să-i ajute să-și descopere vocația. Nu trebuie să le demonstrăm cât sunt de proști și nepricepuți la materia pe care o predăm. Trebuie să le explicăm că au nevoie de noțiunile de bază, iar în restul timpului să-i ajutăm să devină excepționali în activitățile spre care au înclinație, unde potențialul lor este pus la muncă. Elevul acela, pe care te încăpățânezi să-l consideri prost, s-ar putea peste ani de zile să te considere absolut idiot pentru că n-ai știut să schimbi un bec la mașină. Și are dreptate să te considere așa, pentru că atitudinea asta a învățat-o de la tine… Nu le mai îngropa copilăria, învață-i că imposibilul nu există…
Lasa un raspuns