Evoluţia hârtiei

Deși cele mai căutate materiale celulozice pentru fabricarea hârtiei sunt pulpa lemnoasă a unor specii de arbori de esență moale, în special cea a coniferelor, datorită existenței fibrelor de celuloză în structura multor plante, de la ierburi până la arbori, se pot folosi și multe alte fibre, așa cum ar fi cele ale plantelor de bumbac, in, cânepă sau orez.

Dorinţa de a comunica a apărut dinaintea mijloacelor practice de a o face, motiv pentru care oamenii au început să-şi comunice ideile şi informaţia folosind tăbliţe de lut, mătase, bronz, plăci acoperite cu ceară sau alte materiale. Desigur şi aceste metode erau bune, dar materialul era greu de folosit şi adesea costisitor, două caracteristici care au dispărut odată cu inventarea hârtiei. Papirusul, primul material asemănător hârtiei, era folosit de egipteni încă din anul 4000 î.Hr. Planta de papirus era transformată în hârtie printr-un procedeu simplu. Din tulpina plantei se extrăgeau straturile fibroase, care erau apoi aşezate unul lângă altul şi acoperite de un alt strat, dispus perpendicular pe fibrele primului. Această foaie era udată şi apoi presată. După uscare, seva plantei acţiona ca un adeziv ce lipea cele două straturi, obţinându-se astfel un material pentru scris relativ neted şi, judecând după numărul mare de papirusuri ce mai există şi în prezent, destul de trainic.

Papirusul era hârtia obţinută din plante. Cea dintâi hârtie din deşeuri a fost inventată în China în anul 105 de un secretar de la Curtea Imperială, pe nume Tsai-lun. Înainte de această inventie, chinezii scriau pe mătase, care era foarte costisitoare, sau pe tăbliţe de bambus, care erau prea grele. Tsai-lun a inventat o alternativă mai ieftină şi mai uşoară. Acesta prezenta un raport împăratului despre procesul de fabricare al hârtiei prin care propunea ca noul material să fie produs din scoarţa copacilor, din resturi de cânepă, din cârpe şi din plase vechi de pescari. El a anunţat Curtea că produsese hârtia, un amestec de resturi textile şi de foste plase pescăreşti. Mulţumiţi de produsul relativ neted şi flexibil, chinezii au aplicat în continuare formula, aducându-i mici modificări de-a lungul timpului. Tsai-lun este părintele „artei albe” pe care meşterii papetari îl cinsteau arzând bani de hârtie.

În jurul anului 600, călugării budişti au adus arta producerii hârtiei şi în Japonia, unde aceasta a devenit în scurt timp unicul material pentru scris, precum şi materialul folosit pentru confecţionarea păpuşilor, a evantaielor şi a pereţilor despărţitori ai caselor. Însă hârtia a migrat spre vest cu viteza melcului, ajungând în Asia Centrală abia în anul 751, iar în Bagdad şi Damasc în 793. Mai multe secole, chinezii au păstrat secretul fabricării hârtiei inducând ideea că ea era produsă din plante care nu cresc decât în China. Pe căile comerciale însă, spre Coreea şi spre drumul mătăsii, unde se afla Samarkandul, hârtia va porni spre Europa pentru că arabii erau deja utilizatori vechi ai papetăriei chinezeşti. În această vreme Bagdadul era o capitală a ştiinţei care consuma mari cantităţi de hârtie. Întinsă în tot cuprinsul lumii arabe arta albă a pătruns în Spania în secolul X prin califatul de Cordoba. Pentru confecţionarea colilor de hârtie se folosea ciurul sau sita. Cârpele şi sforile erau amestecate cu lapte de var, tăiate, spălate şi măcinate într-o piuă până când se obţinea o pastă fină şi moale care devenea asemeni mătăsii. La arabi se foloseau morile de hârtie acţionate hidraulic. În centrele maure de la Xativa şi Girona se producea o hârtie de bună calitate, dar, până la regele Iacob I, biserica a fost împotriva folosirii acestei invenţii păgâne.

În secolele XI – XII, Italia se distingea prin atelierele de la Fabriano, care au măcinat cârpele cu şteampuri, iar în loc de amidon au folosit încleierea cu gelatină. Pentru a-şi proteja produsele, ei au inventat filigranul. Până în jurul anului 1250 Italia era principalul producător şi exportator de hârtie, iar pe la mijlocul secolului al XIV-lea călugării francezi au început să fabrice hârtie pentru a scrie textele sfinte. Problema consta în faptul că textul era scris pe hârtie cu peniţa, astfel că informaţia, deşi hârtie se găsea din belşug, nu putea fi răspândită pretutindeni. Şi germanii au început ulterior să fabrice hârtie (cu ajutorul de specialitate al italienilor), reuşind să îmbunătăţească mult procesul de producţie şi calitatea produsului. Apoi, în 1453, Johannes Gutenberg a inventat tiparul mobil. Cărţile, care până atunci nu se regăseau decât în posesia câtorva pesoane de seamă, membri ai familiilor regale şi ai clerului, au devenit accesibile tuturor, inclusiv oamenilor de rând. Pe măsură ce oamenii au învăţat să citească, a crescut şi cererea de material tipărit, dar şi cererea de hârtie.

Multă vreme hârtia era obţinută din haine vechi, zdrenţe şi alte materiale textile, numai că, treptat, cei care o produceau s-au confruntat cu o lipsă a acestor materii prime la nivel mondial. În această situaţie, devenea imperios necesară inventarea unei noi metode de obţinere a hârtiei. Francezul Antoine Ferchault de Reaumur a sugerat folosirea lemnului, după ce observase felul în care viespile îşi construiesc stupii. Astfel şi-a făcut apariţia pasta de lemn. Curând, procesul de obţinere a pastei de lemn avea să elibereze definitiv industria hârtiei de dependenţa sa faţă de zdrenţele de bumbac şi in. Înălbirea hârtiei pentru producerea unor coli imaculate a fost introdusă în procesul de producţie curând după descoperirea clorului în 1774. În felul acesta se năştea hârtia modernă, tehnologia de producere rămânând aproape neschimbată timp de peste 150 de ani.

Pe teritoriul României, cel mai vechi document scris pe hârtie, păstrat în arhiva Capitlului din Alba Iulia datează din 1328-1330 şi provine din cancelaria papală de la Avignon. Pe hârtie au fost la început redactate acte care nu reclamau o formă durabilă. În secolul al XV- lea hârtia se folosea pentru registre, protocoale şi cărţi de socoteli, fiind importată din Italia. În 1431, privilegiul vamal acordat braşovenilor de Dan al II-lea, voievodul Ţării Româneşti, era scris pe hârtie. Prima moară de hârtie se înfiinţează la Braşov în 1546, pentru ca în 1562-1564, tipograful Gaspar Heltai să producă hârtie la Cluj. În 1574 îşi începe activitatea moara din Sibiu, iar din deceniul patru al secolului XVII (în jurul anului 1648 de când datează Noul Testament de la Bălgrad) cea de la Lancrăm care lucra pentru cancelaria şi tiparniţa principilor ardeleni de la Alba Iulia. O parte a producţiei acestei mori era destinată şi tiparniţelor lui Matei Basarab de la Călimăneşti şi Govora din Ţara Românească. Singura moară de hârtie din Crişana a funcţionat la Finiş începând din 1788 secolul, al XVIII-lea pentru a acoperi nevoile administraţiei şi şcolilor de la Oradea şi Beiuş susţinute de Episcopia greco-catolică de Oradea. Întemeietorul manufacturii a fost episcopul Ignatie Darabant. În documentele vremii manufactura apare sub numele de Mola Chartacea sau Mola Papyracea Belenyesiensis.

În următoarele două secole fabricarea hârtiei a ajuns la nivel mondial, răspândindu-se şi în lumea nouă. Prima fabrică de hârtie a fost construită în Mexic, în jurul anului 1680, după care americanul William Rittenhouse a înfiinţat prima fabrică de hârtie din America de Nord, la Philadelphia.