N-am avut timp să am frământări interioare grozav de multe. Miruna a fost bolnavă și cam la asta s-a rezumat tot. Nu am avut o reacție exagerată, pentru că, oricât am vrea noi să evităm bolile, suntem conștienți că prin așa ceva vom mai trece. Face parte din procesul de creștere.. și al ei, și al nostru. A fost o nouă experiență, foarte neplăcută, obositoare, dar prin care am trecut toți cu bine… și cu multe, multe, multe scutece schimbate.
Mă uitam totuși, cât de importantă este pentru copilaș starea psihică a părintelui. Să nu se panicheze, să nu ia moaca aia de îngrijorat, ca de capră care n-a văzut mâncare o lună, să nu bocească lângă dânsul. Prin asta, nu faci decât să adâncești, să prelungești boala copilului, pentru că el, cel puțin la începutul vieții, se raportează la manifestările tale, în orice. Fața aia de curcă plouată lacrimogenă, pe care unii părinți o iau și dacă dă cel mic un pârțuc mai apăsat, nu face decât să-l neliniștească, să-l sperie.
Pe lângă asta, cel mic are o încredere uimitoare în tine, ca părinte. Ești cea mai importantă ființă din viața sa și e normal să fie așa. Mama și tata îl sperie pe Bau-Bau, ei nu se tem de Omul Negru de sub pat, tot ei înfruntă cucoșul bunicilor, cățelul vecinilor și alte fiare care îi tulbură copilăria. Ei îl cunosc personal pe Moș Crăciun, ca să nu mai zicem că tata e rudă de departe cu Păcală (unii ar zice că de aproape), iar mama e verișoară de-a 5-a cu Frumoasa din Pădurea Adormită (încă n-am hotărât dacă de pe mamă, sau de pe tată, sau dacă e a 5-a sau primară). Așa că e normal ca tot ei să vindece orice boală. Doar mămica și tăticu pot face orice, în mintea lor de copilași. Prin urmare, trebuie să ne comportăm ca atare: să ne jucăm cu ei, medicamentele să le administrăm însoțite de o poveste extraordinară, când vomită, se căcăcesc sau când le curge nasul… să-i facem să zâmbească, să-i facem să se creadă eroi care au mai dus la capăt o sarcină foarte importantă, să le arătăm că împreună facem o echipă care pune la punct aceste „elemente nesănătoase” ce au apărut în viața lor să îi oprească de la jucat și de la râs.
Da! Atitudinea părintelui este foarte importantă pe perioada bolii celui mic. Cred că dacă adopți atitudinea potrivită, ai rezolvat vindecarea în proporție de 50%… restul ține de medicamente și de felul în care răspunde organismul copilului la ele. Oricum, în primul rând, el se va raporta la tine, de asta e important să știi cum să te comporți într-o astfel de situație. Dacă abordezi problema de sănătate într-un mod pozitiv, creativ, vei vedea cum cel mic găsește puterea în el să zâmbească, să mai facă o mică șotie, să se joace cu tine, să te ia în brațe, vei vedea cum bagă în seamă boala din ce în ce mai puțin, până uită de ea și aceasta dispare.
Frumos spus!