Bunicul

…pe la 5 ani, bunicul Teofil, mi-a făcut rost nu știu de unde de o pălăriuță verde, cu scopul de a intra chipurile și eu în rândul gospodarilor din sat. Una dintre cele mai mari bucurii ale copilăriei a fost momentul în care mi-a bătut un cui în scara pe care urcam în pod, ca să am unde să pun pălăria cu pricina. Niciodată nu mi s-a părut scara respectivă mai frumoasă ca atunci și nici mândrie mai mare n-am mai simțit în timp, ca în momentul când am așezat-o acolo, sub celelalte două pălării ale lui, așezate în două cuie mai sus, care păreau că stau acolo de-o veșnicie. Am purtat pălărioara aia vreo două veri, timp în care, când mă enervam, dădeam cu ea de pământ. Între noi fie vorba, cred că eram grozav de simpatic! Mai târziu, tot în cuiul ăla mă trimitea să-mi pun pofta dacă jinduiam la ceva ce nu mi se cuvenea. De altfel, respectivul cui niciodată nu a rămas nefolositor, pentru că după ce mi-am pierdut pălăria, bunica agăța de el tifonul cu brânză ca să se scurgă.

Cea mai groaznică pedeapsă dată de bunicul era așezatul lemnelor. El niciodată n-a ridicat vocea la mine, nici când făceam câte una de stătea mâța-n coadă. Pur și simplu îmi arăta stiva cu lemne: „Vezi lemnele astea de aici?”…le vedeam… „ia și le așează dincoace, că stau mai bine.”…și le așezam. Peste câtva timp făceam altă trăsnaie, iară mă lua bunicul în fața lemnelor și începea „ „Vezi lemnele astea de aici?…ia și le așează dincoace, că stau mai bine.” Țin minte că într-o vacanță de vară le-am schimbat locul de vreo 8 ori. Noroc că nu erau prea multe! De atunci urăsc să așez lemnele, dar trebuie să recunosc că m-a lecuit cu ajutorul acestei pedepse de tare multe apucături rele, plus că știu să stivuiesc lemne ca nimeni altul.

Când să mergem să vizităm vreo localitate sau vreun obiectiv turistic, întâi mă întreba ce știu despre locul respectiv și în funcție de răspunsurile mele hotăra dacă mergeam „sâmbăta asta” sau mai amânam o săptămână până ce învățam câte ceva despre respectiva locație „ca să nu ne facem de rușine”. Îmi amintesc că înainte să mergem la Cetatea de Scaun a Sucevei, m-a întrebat ce știu despre Ștefan cel Mare și, după ce a văzut că nu știu chiar multe, mi-a spus el cine a fost, ce războaie a purtat, ce mănăstiri a ridicat, după care mi-a dat o carte de istorie să citesc. După câteva zile m-a ascultat și pentru că am știut, sâmbătă am fost în Suceava și, ca bonus, m-a dus și la muzeu. Eram în clasa a doua. La fel am pățit și cu casa memorială a lui Ciprian Porumbescu, cu cea a lui Sadoveanu, când am vizitat Baia, când am mers la Mălini, ș.a.m.d. Așa, cu metodele sale didactice pe care nu le-a studiat nicăieri, mi-a trezit apetitul spre cunoaștere și lectură.

Pe 5 mai anul acesta s-au împlinit 15 ani de când nu mai este printre noi….