Ce frumos era când telefoanele mobile încă nu ajunseseră o necesitate! Viața era mult, mult mai liniștită. Țin minte că în vacanța dintre clasa a 6-a și a 7-a am făcut săptămânal naveta între Botești și Vatra, din cauza unui curs de limba engleză care m-a făcut să urăsc această limbă pe veci, pentru simplul fapt că trebuia să-mi stric absolut orice duminică ca să fiu prezent acolo. Plecam de la Botești sâmbăta și mă întorceam lunea.
Și bunicii, și părinții știau când plec, dar habar nu aveau dacă am ajuns cu bine la destinație, ori ba. Era ceva firesc să presupună că sunt bine și ceva normal să circuli singur pe distanțe mari, de la vârste relativ fragede. Prima oară când am mers singur la bunici în vacanță a fost la vârsta de 11 ani. Am luat trenul din Valea Stânei, aproape am făcut pe mine de emoție când i-am cerut bilet controlorului și m-am rugat lui Dumnezeu să mai coboare oameni în stație la Vama ca să-mi deschidă ușa vagonului. Am reușit să mă țin și am avut și călători care au coborât în gara care trebuia. Prima parte a călătoriei se sfârșise cu bine. Ajuns în gară la Vama, nici nu pot spune ce frică am avut în mine că o să mă sui în trenul greșit. Știam de acasă că este al doilea tren care sosește în gară, dar primul parcă semăna prea bine cu cel care știam că trece prin Lucăcești, de am întrebat de vreo 5 ori șeful de stație dacă nu cumva ăla e trenul în care trebuie să fiu. A avut răbdare și m-a asigurat în mod repetat că încă nu e cazul să plec. Din nou emoții cu biletul, emoții cu ușa la urcare, emoții că nu o să mă dau jos la timp (motiv pentru care am stat în picioare imediat ce am plecat din Berchișești), emoții la deschis ușa și mândrie incredibilă când m-am văzut pe peronul care trebuia. Eram atât de bucuros și de mândru că am reușit să ajung singur la Botești încât am împărtășit știrea cu toți consătenii întâlniți pe ulița satului, adăugând pe lângă firescul „Bună ziua!” și „Știți, eu am venit singur la bunicu!”. Cred că știrea a ajuns înaintea mea acasă, deși nu m-am încurcat deloc pe drum, pentru că bunicii mei au luat vestea ca și cum le-aș fi zis că am băut o cană de apă. Nimeni nu a sunat după mine, eu nu am sunat pe nimeni, totul era așa cum trebuie să fie. Telefonul mobil a stricat totul. Ne-a răpit liniștea și echilibrul. Inclusiv conflictele erau mai sporadice atunci din cauza absenței acestui mijloc de comunicare. Dacă te enervai pe cineva, te certai față în față, plecai și în câteva ore sau zile îți treceau nervii. Acum nu. Te sfădești, pleci și telefonul începe să zbârnâie cu mesaje de amenințare, cu reproșuri, cu câte și mai câte. Devine practic o prelungire a conflictului și s-a terminat cu împăcarea. Atunci, dacă te îndrăgosteai, până te vedeai din nou cu persoana iubită, o purtai în gând, în vise, îți făceai planuri, dragostea creștea văzând cu ochii. Acum, cu telefoanele, dragostea se consumă cu fiecare sms în parte. Și nu se consumă neapărat din cauza sms-urilor, ci din cauza a trei întrebări prostești pe care le auzi prea des dacă ai telefon: „Unde ești?, „Ce faci?” și „Mai stai mult?”
Lasa un raspuns