Dacă oriunde altundeva în lume există o linie de demarcație foarte vizibilă între activitatea serioasă de presă și cea de scandal, România a renunțat la presa serioasă pentru a vinde ziare sau spații de publicitate la televiziuni. Nu contează dacă ceea ce spun jurnaliștii e adevărat sau speculație, nici dacă e veridic sau nu, atâta vreme cât totul pare exploziv.
Jurnaliști cu vechi ștate de serviciu în presa quality renunță rând pe rând la deontologie, pentru a îngroșa rândurile colportorilor de zvonuri “pe surse”. Tot mai mulți ziariști trec din tabăra celor care consemnează în tabăra celor ce comentează, considerând că sunt calificați să judece evenimentele în locul cititorilor. Nominalizarea nu are sens, deoarece fenomenul este generalizat, majoritatea jurnaliștilor preferând să fie cunoscuți prin calitatea îndoielnică a știrilor prezentate, decât apreciați ca oameni care spun adevărul.
Într-o lume de scenarii apocaliptice despre orice, de la furtul unor găini, până la prezența urșilor în pădure, comentariile politice sunt chiar ilare, amintind de claca țațelor bârfitoare adunate pe băncuța de la ulită, în așteptarea vacilor care se întorc de la pășune. Sunt posturi de televiziune care s-ar autodesființa în ziua în care ar trebui să prezinte măcar o dovadă în sprijinul celor afirmate, dar care guvernează cu mână de fier opinia publică, ascunse comod sub libertatea presei. Ca orice alt lucru judecat în principiu, libertatea presei este un lucru bun, dar este bun numai atâta vreme cât presa spune adevăruri incomode, dovedite, dar în momentul în care presa e liberă să prezinte orice scenariu pe post de adevăr, totul capătă cu totul altă valoare. Câtă vreme nu se poate face nicio deosebire între adevăr și minciună, între real și basm, utilitatea presei, oricât de liberă ar fi ea, devine îndoielnică.
Lasa un raspuns