Ar trebui să-i asigure liniştea. Dar nu se întâmplă chiar aşa. Asistăm mai degrabă la înstrăinarea omului de el însuşi, la uniformizarea societăţii şi încadrarea sa în nişte norme care nu corespund realităţilor interioare specifice idealurilor sociale. Trăim momente de confuzie: umanitatea se găseşte într-un stadiu haotic, există crize mondiale şi eşecuri ale tuturor principiilor etice şi morale. Oamenii s-au lansat în războaie, unii contra altora şi toţi contra tuturor. În astfel de momente trebuie să identificăm acele elemente ale spiritualităţii naţionale care au rezistat istoriei, care au rămas fidele lor înşişi. În ele stă fiinţa neamului. Pe ea o invocăm atunci când vine vorba de identitate naţională. Alte invocări nu sunt decât de protocol. Pe ele circumstanţa e ceea ce le caracterizează, în timp ce cealaltă, stă sub semnul eternităţii.
Pentru a caracteriza spiritualitatea românească, Alexandru Surdu se foloseşte de ideile lui Hegel şi Mircea Vulcănescu arătând există un spirit românesc, o formă de manifestare metafizică caracterizată de „spiritul locului”, arătând că românii se întorc mereu la religie și formele de manifestare tradiționale, ori de câte ori contextul istoric și social impun acest lucru. Avem, așadar, un tipar spiritual de la care plecăm în construcția noastră culturală ulterioară, ce ne permite să construim un profil metafizic propriu, raportându-ne la niște coordonate existențiale ce ne definesc destul de clar ca popor.
Prin urmare, există în cele din urmă un spirit românesc autohton, un sentiment românesc al fiinţei bine intuit de către Noica, care este înscris în codul nostru genetic şi scris ca atare în cartea gândirii noastre naţionale, indiferent de forma pe care aceasta o ia de-a lungul istoriei. Vorbim, aşadar, de o zestre genetică ancestrală, care corespunde fiinţei noastre ca popor în sensul de unicitate a firii, unicitate ce răspunde nevoii de identitate; o identitate cu specific etnic ce corespunde vocaţiei de a fi român.
În sprijinul acestei idei vine Constantin Rădulescu-Motru care susţine că: „Etnicul este echilibrul sufletesc şi trupesc, pe care un popor îl realizează prin adaptarea sa la mediul geografic. În caracterele lui regăsim influenţele climei şi a regiunii pământeşti, vecinătăţile culturale şi dispoziţiile rasei etc., influenţe dăruite de natură nu cucerite prin forţarea poporului. Etnicul este acumulare, vocaţia este creare. Pe baza etnicului, fiinţa românului dobândeşte dreptul de a figura în muzeul etnografic al omenirii. Dreptul de a participa la viaţa istorică a omenirii îl dă numai conştiinţa vocaţiei de român.”
Iar ca să ajungem la această conştiinţă, trebuie neapărat să cunoaştem istoria gândirii naţionale cu tot ce implică ea. Trebuie să speculăm orice urmă de metafizic, începând cu tradiţiile, obiceiurile, lumea rurală, acea lume primordială a conştiinţei de sine şi să le identificăm mai apoi în operele şi creaţiile gânditorilor români, al căror rol a fost acela de a prelucra informaţia deja avută şi de a o reda într-o formă accesibilă propriului nostru sistem de valori apărute într-un anumit context istorico-social, care variază de la epocă la epocă. Astfel, recursul la tradiţie, are rolul de liant între diverse momente ale gândirii româneşti. Tradiţia şi specificul etnic, coagulează diverse aspecte ale respectivei gândiri în decursul timpului, dându-i un aspect unitar şi continuu. (va urma)
Lasa un raspuns