Nu trebuie să fii o eminență cenușie ca să observi această evidență. România are din ce în ce mai puțini copii, prin urmare, din ce în ce mai puține șanse la un viitor normal . Același trend se observă și la nivel european. Populația e tot mai îmbătrânită, la fel și gândirea.
Secolul actual este unul al egoismului. Oferim tot mai puțin celorlalți, de la lucruri materiale, până la sentimente. Sunt incredibil de mulți cei care preferă să trăiască numai pentru ei înșiși. Ori un copil nu-ți permite acest lux. El te educă, te responsabilizează și te învață să oferi. Pentru că odată apărut în viața ta, are nevoie de dragostea ta, de timpul tău liber, de banii tăi (cel puțin o perioadă de timp), toate exact în ordinea asta. Orice altă prioritizare îl va tulbura. Doar că este mult mai ușor să nu-ți asumi toate astea, așa că tot mai mulți oameni preferă să treacă copiii la „și altele”. Cea mai frecventă scuză e că îi vor face „la momentul potrivit”, doar că momentul ăla se încăpățânează de foarte multe ori să nu mai apară. Îi înțeleg pe deplin! Un laș iresponsabil și egoist am fost și eu. Preferam să mă gândesc numai la mine pentru că e de-a dreptul incredibil să poți face numai și numai ce vrei tu, fără să-ți pese de consecințe. Ori acum, sunt obligat să fac numai și numai ce trebuie, pentru ca fetița mea să aibă un viitor normal. Culmea e că mă bucur să pot face asta. Nu mă așteptam! Credeam că va fi o corvoadă de care îmi voi dori să scap cât mai repede. N-a fost așa. Cu fiecare zi petrecută alături de fiică-mea, am realizat că „a oferi” e mai plin de semnificație decât „a deține”. Brusc am avut grijă ce vorbesc, ce gândesc, ce fac, cum fac, ce aleg. S-au schimbat prioritățile total și ireversibil. Așa mi-am dat seama că o posibilă explicație a maturității avute de părinții noștri stă tocmai în faptul că au avut copii când erau mult mai tineri ca noi. Așa că au renunțat la copilăria lor mult mai devreme. Noi nu facem asta și nu mă tem să afirm că până nu ai un copil, tot copilărești, indiferent de vârsta pe care o ai, de funcția pe care o ai, de statutul pe care îl ai.
Editorialul acesta îl scriu pentru un amic, care deși este cu 9 ani mai tânăr ca mine și-a asumat faptul că va fi părinte. Îl admir pentru asta! Copilăria sa se termină și în maximum un an de zile va fi cel puțin la fel de copt la minte ca mine, deși vârsta îi va fi mult mai fragedă. Când eram de vârsta lui probabil că aș fi acceptat mai degrabă compromisul unui avort (deși azi nu mai sunt de acord cu asta) sau aș fi plecat în străinătate numai ca să scap de responsabilitate. Aș fi trimis bani în țară, nu zic că nu, dar asta ar fi fost singura mea implicare în creșterea copilului. În rest, viață și acordeoane!
Tinere tătic, urmează cea mai interesantă perioadă din viața ta și momentul când vei găsi un sens în toate activitățile tale. Curaj! Va fi bine
Lasa un raspuns