În mintea și în sufletul meu e un talmeș-balmeș pe care încep să-l organizez abia în jurul orei 14, după-amiază. Până atunci, o ceață inexplicabilă îmi însoțește activitățile zilei respective, o ceață atât de densă, încât nici nu realizez ce fac, sau dacă fac ceva. Singura activitate care merge de la sine e respirația, dar și asta am impresia că se întrerupe din când în când. Că prea mă simt sufocat! Nimic nu-mi convine, nimic nu e cum trebuie, nimic nu-mi reușește. Ca idee de bază, nimicul devine pentru câteva ore o stare de grație vecină cu dependența și nimic, nici măcar țipetele șefului (dacă aș avea șef), sau al nevestei (fiecare avem așa ceva, fie că suntem conștienți sau nu de ea, fie că-i femeie, fie că-i bărbat) nu au nici cel mai mic efect asupra stării de semidrogat în care mă complac. Singurul gând care mă face să rezist este acela că după progam, ajung acasă. Îmi imaginez cum iau patul în brațe, cum îmi confund capul în pernă, parcă simt cum mă mângâie așternuturile și jur că am o erecție. Îmi revine zâmbetul pe chip și învoc somnul de după-amiază ca pe o mantră, ca pe o rugăciune de dezlegare, ca pe o sticlă cu apă vie. Pentru că e singurul gând care îmi face ziua de Luni suportabilă.
Da, doamnelor, da, domnilor… sunt un om leneș! Sunt atât de leneș încât ar trebui să fiu trecut în DEX ca definiție a acestui cuvânt. Dar nu cred, pur și simplu nu cred, că Lunea există oameni harnici. Există doar oameni încăpătânați, doar oameni care își detestă atât de mult viața de-acasă încât preferă să meargă la muncă, doar pentru ei Lunea e acceptabilă, dar niciodată perfectă. Ea nu poate fi perfectă pentru nimeni. E cea mai tristă și mai debusolantă zi a săptămânii. Nici chef de sex n-ai, ca să nu mai zic de poftă de mâncare. Preferi să bei cafele peste cafele, doar ca să faci timpul să treacă mai repede. Nu știu ce zic statisticile, dar bat pariu că Lunea nici nu se moare la fel de mult ca în alte zile. Pur și simplu nu ar avea farmec. În schimb, o faci pe mortu-n păpușoi cât e ziulica de lungă, pentru simplu fapt că efectiv n-ai altă soluție să treci peste ea. Mai ușor ai escalada Everestul. Și-atunci cum o poți face măcar suportabilă? Eu zic să te pui în fața PC-ului și să asculți melodia lui Mihail….„mă ucide ea….mă ucide eaaa…îîîînnnnceeeeeeetttt. Îmi vrea inima, îmi vrea inima…din pieeeeepppt!.” (de parcă ar fi putut să i-o vrea din fund) ….Bat pariu cu oricine că melodia asta a fost compusă tot Lunea!
Lasa un raspuns