de Dragoș Huțuleac
Nu știu cum să zic, dar mi-e dor sa fiu liniștit sufletește. Atâtea tâmpenii se intamplă în ultima vreme în jurul nostru încât nu mai avem cum să dobândim puțină pace. Suntem tot mai nervoși, tot mai triști, tot mai frustrați, tot mai supărați, alergăm care încotro ca să arătăm lumii ca suntem puternici, mari, tari, cu bani, fițe și altele. Ne dorim să fim mereu altcineva…inclusiv eu mai cad din când în când în acest păcat. Și de fiecare dată, gândurile de mărire aduc după ele necazuri. Și toate astea pentru câteva clipe de „strălucire”. Pentru că nu durează mult „mărirea” asta artificială. Durează câteva zile, apoi vine decontul. Și decontul e dureros de fiecare dată. Și iarăși câteva zile bune, și iarăși decontul…iar decontul ăsta e luuung. Ca te zdrobește sufletește, te calcă în picioare, îți ia toată energia.
Nu știu cum se face că nimic nu mângâie sufletul ca dreapta măsură. Ca echilibrul în toate. Și cu toate asta, fugim după mult, și mai mult, și mai mult. Și facem asta răstignindu-ne sufletele cu dorințele noastre nefirești, care ne scot de pe calea cea dreaptă, de pe drumul care ne-ar împlini cel mai mult.
Punem botul la ce ne oferă media ca exemplu și dorim să fim la fel ca ei, în loc să fim la fel ca noi. Așa cum ne este scris, așa cum trebuie să fim, așa cum ne este sufletul. Și de asta suntem nemulțumiți. O nemulțumire grea, amară, ca o pâclă de păcate se așterne peste noi și nu mai vedem nimic în jurul nostru decât propriul interes. Dar măcar interesul respectiv dacă ar fi folositor. Dar nu e. E o himeră după care alergăm fără sens. Măcar alergatul după fericire are sens, dar cine mai aleargă să fie fericit când aproape toți alergăm după bani. Și culmea e că banii ne duc tocmai în direcția opusă. Dar ne mai cumpărăm una altă și parcă nu simțim asta. Simțim greutatea nefericirii când ne oprim din cumpărat. Și ghici ce? La un moment ne oprim. Pentru că suntem mult prea obosiți ca să putem continua.
Nu ne mai trebuie nimic în acel moment decât să avem aproape pe cineva iubit. Și nu-l avem. Pentru că l-am alungat cu dorința noastră de mărire. Asta deși respectivul sau respectiva ne-ar fi iubit așa cum suntem. Fără să vrea de la noi altceva decât să fim fericiți. Și am alergat după ăla sau aia care nu vrea altceva decât să se laude cu noi ca și cum am fi exponate. Ca și cum am fi animăluțe de companie, dichisite, parfumate, pe care lumea le privește cu drag pe stradă, dar care nu au ce căuta în profunzimea sufletului omenesc.
Lasa un raspuns