De fapt, erai într-o convorbire la telefon, cu căștile-n urechi. Mi-am amintit că ne mai văzuserăm și cu o zi-nainte, cred că în parc. Te-am recunoscut după felul în care țineai telefonul într-o mână și copilul în cealaltă. Cum îl dădeai pe leagăn cu un ochi lipit de el și altul, de ecran.
Știu că ești obosit. Că ai multe pe cap la birou sau că treburile nu se mai termină în casă. Știu că viața ta nu mai e la fel ca acum 2 ani sau cum ți-ai fi imaginat să fie și că ai da orice pe o clipă de liniște. Știu cât sunt de prețioase momentele când ești doar tu cu tine. Știu cum e să stai la baie pe ceas, în timp ce cineva mic plânge după tine. În timp ce vasele te așteaptă în bucătărie, nu prietenele la restaurant.
Știu că, uneori, parcă telefonul te înțelege cel mai bine și te acceptă necondiționat. Fiindcă nu cere nici de mâncare, nici nu plânge după atenție și unde-l pui acolo stă.
Dragă părinte care citești asta de pe telefon în timp ce adormi copilul, în timp ce te joci cu el sau în loc de a-i citi o poveste cu tâlc, gândește-te la cum se simte fetița ta în momente ca ăsta. Gândește-te la ce mesaj îi transmiți băiatului tău când te vede butonând cu viteză. Că mama e trup și (mai ales) suflet, că tata e spirit, nu numai stâlp … în familie? Sau, dimpotrivă, că ești o prezență strict de decor, un fel de roboțel cu cheiță? Care reacționează doar în caz de pericol, de băgat degetele-n priză sau răsturnat de pe leagănul în vânt.
Copiii noștri nu au nevoie de noi ca să-i hrănim, îmbrăcăm și spălăm. Desigur, și astea sunt foarte importante, însă ele contează mai degrabă pentru noi, nu pentru ei. Din punctul lor de vedere, singura nevoie este Jocul. Iubirea. Atenția. Ei ar putea sta nemâncați toată ziua și cu hainele pline de noroi, dacă jocul nu s-ar sfârși. Atunci când suntem cu copiii noștri, iar noi stăm pe telefon, nu stăm, de fapt, cu ei. E o păcăleală sinistră de ambele părți. Fiecare minut pe care-l petrecem pe telefon sub ochii copilului nostru ne va costa într-o zi prietenia cu el. Fiindcă a fi prietenul cuiva presupune mai întâi SĂ FII. Și fiindcă, pe telefon, un minut se transformă pe nesimțite în zeci.
Zilele trecute eram într-o cofetărie dichisită de la noi din oraș, când a apărut o mamă cu fetița ei. S-au așezat față-n față, au primit o prăjitură și-o cafea, iar micuței abia-i ajungea năsucul în farfurie. Ziceai că-s rupte dintr-un film frumos. Asta, până când mama a scos un mare laptop negru pe masă și-a dispărut în spatele lui. Fetița a rămas mică, în umbra mare a laptopului negru, singură, în compania unei prăjituri scumpe.
Nu cred că asta-i rețeta de a crește copii fericiți. Ci copii care te trag de mânecă și care te întrerup când vorbești. Copii care urlă ”fără motive” și care te vor ignora mai târziu, când mai cresc. Copii care urăsc telefonul, fiindcă se simt într-o competiție cu zero șanse de câștig. Copii care vor crede că ăsta-i tratamentul normal la care să se aștepte în viață. Nu cred că asta-i rețeta de a crește copii fericiți.
În loc să îi privim în ochi de câte ori ne caută, în loc să ne păstrăm brațele libere pentru trupurile lor mici, în loc să le spunem povești până ni se usucă gura și să le mângâiem obrajii până facem cârcei, noi alegem facebook, bloguri și mailuri importante.
Dragă părinte care citești asta de pe telefon, încă mai ești aici?
*În timp ce ați citit acest text, ați pierdut o grimasă nouă sau un zâmbet șmecheresc al copilului dumneavoastră. Nu vreau să știu câte a pierdut cea care l-a scris.
Cu drag,
sper să nu ne mai vedem niciodată. Iar asta, din cauză că vom fi prea ocupați cu cineva mic. ?
(sursa: https://www.siblondelegandesc.ro/2016/11/04/draga-parinte-care-citesti-telefon/)
Lasa un raspuns