de Dragoş Huţuleac
Foarte puțini oameni nu s-au rugat la un moment dat pentru ceva. Pentru sănătate, pentru împlinirea unei dorințe, pentru dragoste, pentru împăcare, etc. Majoritatea nu au primit niciun „răspuns” drept pentru care l-au scos pe Dumnezeu din viața lor. Dar dacă se face că tocmai lipsa „răspunsului” dorit este răspunsul dat pentru rugăciunea noastră? Adică nu ni s-a dat ce am cerut, pentru că nu ne este de folos. E ca atunci când Miruna îmi cere o prostie. Ca părinte responsabil, nu-i ofer acea prostie deoarece știu că nu îi este de folos sau că îi poate face rău. Și atunci nu răspund cererii ei, sau îi ofer un răspuns negativ. Asta pentru că ochii mei de părinte văd pericolul pe care ochii ei de copil nu-l observă. Bine, se oftică pe moment că nu obține ce își dorește, dar îi trece deoarece simte că nu am făcut asta din răutate și are încredere în dragostea pe care i-o port, implicit în mine. Este adevărat că uneori insistă cu rugămintea, și iarăși insistă, și din nou insistă iar atunci îi ofer prostia dorită cu atâta insistență numai pentru a se convinge singură că n-are nicio valoare, că nu e bună, că nu este folositoare chestia dorită de ea. Și când fac asta în cele din urmă suferă și ea, sufăr și eu. Deoarece, ca părinte, suferi când vezi că al tău copil suferă, chiar dacă suferință se datorează încăpățânării sale. Dar și atunci tu rămâi alături de dânsul, chiar dacă poate te respinge pe moment și ai grijă să știe că ești acolo, să știe că se poate întoarce oricând în brațele tale ca să-i alini durerea și după asta să continuați împreună căutând doar cele folositoare, care aduc bucurie și sens vieții. Cam așa văd eu că stă treaba și în relația cu Cel de Sus.
De asemenea am mai observat că acei copiii care nu sunt iubiți de mici, nu vor fi în stare să recunoască iubirea adevărată nici când vor fi mari. Se vor păcăli! Iar de aici se nasc o grămadă de drame, la multe fiind martor în ultima vreme. Și dacă mă uit în jur, îmi pare că sunt destul de mulți oameni maturi care n-au cunoscut iubirea părinților când erau mititei. Pentru că a crește un copil (oferindu-i haine, jucării, mâncare, etc) nu înseamnă neapărat iubire. Înseamnă că ți-ai făcut datoria. În schimb iubire, în opinia mea, înseamnă să le oferi timp din timpul tău. Viață din viață ta, cum ar veni (pentru că asta oferi când dăruiești timp). Să ai grijă să fie mai prezent chipul tău în amintirile lor, decât jucăriile. Când le este greu să-și amintească zâmbetul tău, îmbrățișarea ta, poveștile și discuțiile cu ține. Pentru că acestea îi vor umple sufletul suficient de mult cât să nu între orice prost/proastă în golul din dânsul pentru a-l face praf.
Şi pentru că nu ştiu cum să termin acest articol despre iubire, voi face o mărturisire pe care o voi folosi şi în titlul, cu speranţa că cineva se va prinde de apropo şi-mi va face o surpriză corespunzătoare, anume că eu nu pot rezista iubirii…şi sarmalelor…. Apropo-ul este pentru cele din urmă. Amin!
Lasa un raspuns