FLORIILE sau Duminica Stâlpărilor, cea mai importantă sărbătoare ce vesteşte Paştele

Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor (ramurile de palmier sau finic, cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, n.r.) este una dintre cele 12 sărbători împărătești din cursul anului bisericesc. Menționată, pentru prima dată, în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, orașul unde a și început să fie celebrată, a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creștină, fiind celebrată cu mare fast. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică îi pregătește pe credincioșii ortodocși pentru bucuria pe care o aduce biruința lui Hristos asupra morții din duminica următoare, cea a Învierii.

Totodată Floriile deschid săptamâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paști, cunoscută sub numele de “Săptămâna Mare”, după cele 40 de zile de post. Din punct de vedere liturgic, din aceasta zi începe Săptămâna Patimilor, în amintirea cărora în biserici se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioșii îl “petrec” pe Hristos pe drumul Crucii, până la moarte și Înviere, a explicat pentru Mediafax, părintele Constantin Stoica.

De Florii se mănâncă pește, fiind a doua dezlegare din postul Paștelui, după cea din ziua Bunei Vestiri.

Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Iisus Hrisos își arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. După această minune, mulțimile strânse la porțile cetății l-au întâmpinat cu flori și l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim.

Sâmbăta din ajunul sărbătorii este cunoscută și ca Moșii de Florii, când se fac pomeniri pentru sufletele celor decedați, încheindu-se acum Sărindarele, adică pomenirea morților făcută în fiecare sâmbătă din Postul Mare.

Sărbătoarea Floriilor este una de bucurie pentru întreaga creș­tinătate, dar cu înțelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeții.

În fiecare an de Florii se fac procesiuni, acestea rememorând intrarea triumfală a lui Iisus Hristos în Ierusalim, după ce cu o zi înainte îl înviase pe Lazăr din morți. Mulțimea era atât de uimită de minune, încât era convinsă că a venit vremea regelui prevestit de profeți. “Osana!”, îi strigau pruncii, iar oamenii toți adunați pe drum așterneau în fața Domnului hainele lor și veneau să-L întâmpine cu ramuri de finic. Blând și smerit, Iisus a intrat în cetate pe mânzul asinei. Acum, peste veacuri, pelerinii refac, pe jos, drumul triumfal, cu tristețea care premerge Patimile Domnului, dar și cu bucuria care prevestește Învierea Sa, mai spune părintele Stoica.

În prescripțiile iudaice se arăta că fiecare evreu trebuie să meargă măcar o dată pe an la Templul din Ierusalim, pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu. Venirea lui Iisus cu o săptămână înainte de patimile sale și de Învierea sa din morți au fost profețite cu mai bine de patru sute de ani înainte de sfântul proroc Zaharia, prin cuvintele “Bucură-te foarte fiica Sionului, veselește-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept și biruitor, smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei”.

Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria și în Asia Mică. În secolul al V-lea era celebrată deja în capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul și curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim. Cu acest prilej, mulțimea credincioșilor purta atât ramuri de finic, cât și de măslin și de liliac. Pe tot parcursul procesiunii care se desfășura pe străzile orașului, credincioșii intonau frumoase cântări compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul. Obiceiul ca însuși conducătorul să participe la procesiunea din Duminica Floriilor a fost urmat și de curțile domnești din țările Române.

În timpul secolelor al VI-lea și al VII-lea, sărbătoarea se răspândește și în Occident, fiind menționată de Isidor de Sevilia (636). Tot în această perioadă, se introduce și binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioși la biserică, iar procesiunea se mută dimineața.

Intrarea lui Iisus în Ierusalim este relatată de toți cei patru evangheliști, Ioan, Luca Matei și Marcu. Noul Testament relatează faptul că apostolii au întins hainele lor pe asin, pe ele șezând Mântuitorul în timpul acestei procesiuni. Acest gest a fost interpretat de Sfinții Părinți ca fiind mărturisirea faptului că învățătura apostolilor va aduce la ascultare toate neamurile de pe pământ. Hainele Sfinților Apostoli simbolizează noua haină pe care o îmbracă oamenii, haina Sfântului Botez.

După modelul mulțimii din cetatea Ierusalimului, care l-a întâmpinat pe Mântuitor cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârșirea Sfintei Liturghii, să se sfințească ramurile de salcie aduse de credincioși. Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de sfințire a salciei, ținând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinței vieții asupra morții, fiind cunoscut faptul că salcia are o putere mare de regenerare.

Semnificația creștină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui Hristos intrând în oraș călare pe un măgar fiind întâlnite frecvent în pictură.

Obiceiuri și tradiții de Florii

Sărbătoarea intrării Domnului în Ierusalim a fost suprapusă peste cea a zeiței romane a florilor, Flora, de unde și denumirea populară pe care a primit-o. Astfel, pe lângă sărbătoarea creștină a intrării Mântuitorului în Ierusalim au apărut și nenumărate obiceiuri și tradiții, atât în mediul rural, cât și în cel urban, cele mai multe de sorginte păgână.

De exemplu, de Florii se obișnuiește să se facă “de ursită”, astfel că fetele aflau, prin diverse procedee, dacă se vor căsători sau nu în acel an. Tot de Florii, mărțișorul purtat până în această zi se pune pe ramurile unui pom înflorit sau pe un măceș, iar zestrea se scoate din casă pentru aerisire.

Înaintea sărbătorii, fetele nemăritate din Banat și Transilvania obișnuiesc să pună o oglindă și o cămașă curată sub un păr altoit. După răsăritul soarelui, aceste obiecte sunt folosite în farmece pentru noroc în dragoste și sănătate.

De asemenea, la miezul nopții se fierbe busuioc în apă, iar dimineața fetele se spală pe cap cu această fiertură, ca să le crească părul frumos și strălucitor. Ce rămâne se toarnă la rădăcina unui păr, în speranța că băieții se vor uita după ele, ca după un copac înflorit.

În popor se mai spune că cine îndrăznește să se spele pe cap în ziua de Florii fără apă descântată și sfințită riscă să albească.

La toate popoarele creștine pot fi întâlnite diferite obiceiuri, unele chiar similare celor de la noi, majoritatea având în prim-plan palmierul sau salcia. Aceste tradiții nu au nimic în comun cu spiritul creștinesc al praznicului Intrării Mântuitorului în Ierusalim.

Creștinii prăznuiesc Intrarea Mântuitorului în Ierusalim participând la Sfânta Liturghie, împodobind cu ramuri de salcie sfințită icoanele, ușile și ferestrele gospodăriilor lor și păstrând rânduiala postului. Aceste ramuri sfințite se păstrează peste an, fiind folosite cu credință la tămăduirea diferitelor boli. Oamenii obișnuiesc și să înfigă aceste ramuri în straturile proaspăt semănate, să le pună în hrana animalelor sau să le așeze pe morminte. Ramurile verzi simbolizează castitatea, dar și renașterea vegetației, amintind totodată de ramurile cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, în această zi.

În sâmbăta dinaintea Floriilor, femeile din unele zone ale țării aduc ofrandă de pomenire a morților împărțind plăcinte de post. Tot în sâmbăta Floriilor se mai făcea un ceremonial complex numit Lazărița, după modelul colindelor, la care participau doar fetele. Una dintre fete, numită “Lazărița”, se îmbracă în mireasă și colinda, împreună cu celelalte, în fața ferestrelor caselor unde erau primite. Lazărița se plimba cu pași domoli, înainte și înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui Lazar sau “Lazărica”: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da animalelor frunză, moartea neașteptată prin căderea din copac, căutarea și găsirea trupului neînsuflețit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc și aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.

În trecut, ramura de salcie sfințită era folosită și în scopuri terapeutice. Oamenii înghițeau mâțișori de pe ramura de salcie pentru a fi feriți de diferite boli, iar bătrânele se încingeau cu salcia ca să nu le mai doară șalele.