Formarea statului Sirian

Siria este situată în regiunea supranumită „Cornul Abundenței”, care formează un arc adânc începând din Irak, trecând pe la confluența fluviilor Tigru și Eufrat, cuprinzând teritoriul Siriei centrale și al Israelului și continuând până în Valea Nilului în Egipt. La nord și la sud de această regiune, se întind deșerturi vaste și stepe care au fost transformate parțial în ogoare roditoare, datorită irigațiilor artificiale, practicate aici de mii de ani. Controlul guvernului sirian se întinde azi la doar 30-40% din teritoriul de drept  al statului și asupra a mai puțin de 60% din populație.

De la aproximativ 10.000 î.Hr., Siria a fost centrul culturii neolitice, unde a apărut agricultura și creșterea vitelor pentru prima dată în lume. Perioada neolitică ulterioară se caracterizează prin case dreptunghiulare ale culturii Mureybet. Grecii au fost cei care au dat regiunii numele de „Siria”. Grecii au folosit acest termen nu doar pentru a descrie Asiria însăși, ci landurile din vestul acesteia, care s-au aflat timp de secole sub dominație asiriană. Pompei cel Mare al Imperiului Roman, a capturat Antiohia în 64 î. Hr., transformând Siria în provincie romană. Palmira, un regat bogat și uneori puternic, vorbitor de aramaică, a apărut în nordul Siriei, în secolul 2; palmirienii au înființat o rețea comercială care a făcut orașul unul dintre cele mai bogate din imperiul roman

În 1516, Imperiul Otoman a invadat sultanatul Mamaluc al Egiptului, cucerind Siria și încoporând-o în imperiul său. Sistemul otoman n-a fost împovărător pentru sirieni deoarece turcii au respectat araba ca limbă a Coranului și au accepatat mantalele apărătorilor credinței. Damascul a devenit centru comercial important al Meccăi, ce a primit un caracter sfânt pentru musulmani, datorită rezultatelor bune ale pelerinilor nenumărați ce au trecut prin pelerinjaul spre Mecca. În timpul Primului Război Mondial, Imperiul Otoman a intrat în conflict de partea Germaniei și Imperiului Austro-Ungar. În cele din urmă a suferit înfrângere și a pierdut controlul asupra întregului Orient Apropiat în favoarea Imperiului Britanic și a Imperiului Francez

În 1916, englezii și francezii au încheiat un acord secret cu privire la împărțirea zonelor de influență în regiunile fostului Imperiu Otoman. Pe termen lung, acordul Sykes-Picot, așa cum este el cunoscut, a dus la destabilizarea regiunii Orientul Mijlociu prin modalitățile în care au fost stabilite granițele și prin modul în care a fost administrată problema Palestinei. Multe dintre problemele de astăzi ale regiunii își au originile în acest acord franco-britanic și în modul în care, după Primul Război Mondial, Franța și Marea Britanie au guvernat aceste zone sub mandate ale Ligii Națiunilor. Este și cazul Siriei, care a intrat în 1920 sub mandat francez.

În octombrie 1918, teritoriile siriene au fost ocupate de trupe britanice, însă doi ani mai târziu – după un foarte scurt moment de independență a unui regat sirian (condus de emirul Faisal I), Siria a ajuns sub control francez.

În cazul Siriei, sub administrația franceză s-au înregistrat mulți pași înainte, mai ales în termeni de infrastructură: francezii au construit drumuri, au încurajat dezvoltarea și modernizarea orașelor, au adoptat unele reforme funciare și au încurajat agricultura și învățământul. În același timp însă, francezii au și constrâns dezvoltarea democratică a Siriei. Economia țării era controlată după și pentru interesele franceze, și nu siriene, iar limba franceză a devenit obligatorie în școli. Aproape toate aspectele vieții sirienilor erau controlate, presa era cenzurată, în timp ce autoritățile încercau să-și consolideze controlul sprijinind minoritățile religioase pentru a slăbi mișcarea naționalistă arabă, crezând că astfel vor descuraja cererile pentru independență. Ca atare, între autoritățile franceze și liderii sirieni s-au iscat numeroase conflicte. Cele două părți aveau concepții diferite asupra modului în care administrația franceză trebuie să acționeze și, mai ales, pentru cât timp. Francezii nu doreau să cedeze controlul asupra regiunii așa repede precum și-ar fi dorit sirienii și nici nu doreau să cedeze puterea unei majorități musulmane, temându-se că acest gest ar putea fi interpretat drept renunțarea la vechea politică de protejare a creștinilor din Levant.

În timp ce liderii sirieni doreau să preia cât mai repede controlul asupra administrației, minoritățile preferau în schimb prelungirea mandatului francez în speranța că o putere occidentală va avea mai mult succes în construcția unui guvern și a unei societăți moderne. Însă marea parte a populației și în principal elita educată a țării doreau o Sirie independentă – și, foarte important!, o Sirie Mare – care să includă Libanul, Palestina și Transiordania.

După încheierea Conferinței de la San Remo și înfrângerea efemerei monarhii siriene, generalul francez Henri Gouraud a împărțit Siria în șase state: Damasc, Aleppo, Alewit, Jabal Druze, Hatay (Alexandretta) și Libanul Mare (care avea să devină Libanul zilelor noastre). Conferința de la San Remo a fost o întrunire internațională convocată după încheierea Primului Război Mondial de către Consiliul Suprem Aliat în orașul italian San Remo, între 19 -26 aprilie 1920. La conferință au participat cele mai importante patru state aliate, reprezentanți de premierul britanic, David Lloyd George, francez Alexandre Millerand, italian Francesco Nitti și japonez K. Matsui. În timpul negocierilor au fost alocate mandatele de clasa „A” pentru administrarea teritoriilor care ieșiseră de sub controlul Imperiului Otoman în Orientul Mijlociu.

În 1922, francezii au înființat o federație a trei dintre cele șase state, Damasc, Aleppo și Alawite, botezată „Fédération syrienne”. Jabal Druze, Alexandretta și Libanul Mare nu au devenit părți ale acestei federații. Statul Alawit s-a separat de federație pe 1 decembrie 1924, când Aleppo și Damascul au format „Statul Siria”. În 1925 a izbucnit prima revoltă violentă împotriva administrației franceze, încheiată abia doi ani mai târziu după ce o bună parte din teritoriile țării s-au aflat sub controlul rebelilor, iar francezii au bombardat capitala Damasc (cu câteva mii de morți).

Pe 27 septembrie 1941, Franța a recunoscut, în virtutea și în cadrul Mandatului, independența și suveranitatea Statului Siria. Se proclama astfel că „independența și suveranitatea Siriei și Libanului nu va afecta situația juridică așa cum rezultă din actul Mandatului. În mod firesc, această situație nu poate fi schimbată decât prin acordul Consiliului Ligii Națiunilor, cu asentimentul Guvernului Statelor Unite, semnatar al Convenției franco-armene din 4 aprilie 1924, și numai după încheierea între guvernul francez și cele sirian și libanez a unor tratate ratificate în mod corespunzător cu legile Republicii Franceze

Pe 29 mai 1945, Franța a bombardat Damascul și a încercat să-i aresteze pe liderii sirieni aleși în mod democratic. În timp ce avioanele franceze bombardau Damascul, premierul sirian Faris al-Khoury lua parte la conferința de fondare a ONU de la San Francisco și prezenta cererea țării sale de independență și de renunțare la statutul de teritoriu sub mandat. Forțele franceze au fost obligate ca, sub presiunea continuă a naționaliștilor sirieni, dar și a guvernului de la Londra, să părăsească Siria în aprilie 1946.

Siria a devenit independentă pe 17 aprilie 1946, însă asta nu a pus capăt instabilității politice.