Via Transilvanica va trece și prin comuna Vatra Moldoviței. Anunțul a fost făcut pe pagina de socializare a proiectului „Via Transilvanica”.
Astfel, după o plimbare lungă pe Obcinile Bucovinei, cele patru femei care se ocupă cu identificarea traseului s-au declarat mulțumite și încântate de peisajele desprinse din basme, dar și de oamenii pe care i-au întâlnit și care le-au întins o mână de ajutor.
Potrivit responsabililor proiectului, 31 de borne au ajuns în Vatra Moldoviței – comuna cu cei mai mulți kilometri de pe Via Transilvanica, și urmează să fie montate.
„De mare ajutor ne-a fost Anghel Stiblei, pădurarul din zonă, care a fost cu noi și la recunoașterea traseului, iar acum se va ocupa de montarea pietrelor de hotar. Pe domnul primar, Virgil Saghin, l-am luat direct din concediu și l-am pus la lucru, pentru că nu mai este mult timp până la inaugurare”, au transmis responsabilii.
De altfel, proiectul Via Transilvanica are și toată susținerea Ocolului Silvic Vama, care se implică în mod activ în comunitate.
Cele patru fete au trecut prin diferite încercări pe traseul lor, însă, de fiecare dată, oamenii locului le-au sărit în ajutor, confirmând că bucovinenii au sufletul mare, cât pentru o țară întreagă.
Le puteți citi povestea în continuare:
„Așadar, după ce am schimbat sensul traseului nostru și am luat-o de la capăt, de la Putna, am văzut și simțit pe propria noastră piele ce înseamnă „Obcinele Bucovinei” – bată-le vina! După blândețea traseului de la Putna până la Sucevița am plecat mai departe către Vatra Moldoviței și obișnuite fiind deja cu începuturile grele de traseu, am urcat pieptiș pe o cărare noroioasă dar, ca norocul, destul de scurtă, printr-o pădurice tânără. Apoi, înaintând în pădurea matură, am tot urcat, lin, către plaiul din vârful pădurii. Cert este că așa pădure frumoasă demult nu am mai văzut, pe o parte a cărării fiind încă toamnă iar pe cealaltă deja primăvară. Oricum, frumusețea din jur ne făcea fericite și ne copleșea, cumva. După ce am mers câteva ore, am ajuns în niște poieni în care credeam că nu mai există altcineva și altceva pe planeta asta în afară de noi și niște văcuțe care pășteau în liniște.
Am mai mers o tură pe la umbră, prin pădure până în următoarele poieni, iar la poiana Rija, deodată s-a înnegrit cerul, a început să sufle un vânt turbat care aproape dărâma pădurea și o făcea să scoată diverse sunete înfricoșătoare care zbierau către noi.
Dar când ești într-o asemenea poiană cu căsuțe de vară, nu există să nu găsești un locșor în care să te adăpostești de furtună: așa că, uitându-ne după o șură, lângă prima casă ce ne-a ieșit în cale, am intrat și am fost primite de o femeie, bunică a 2 nepoței cu care stătea în întunericul șurei. În momentul în care ne-a lăsat să intrăm, s-a dezlănțuit natura cu tot spectacolul ce ni-l oferă în momente de acest fel. Tunete, fulgere, apă din cer turnată cu găleata, toate pe un acoperiș de tablă deasupra noastră, în așa fel încât nu auzeam întrebările puse de copii din cauza zgomotului.
La un moment dat a venit și moșul copiilor, ud leoarcă, obosit de grabă din furia furtunii, care așezat să-și tragă sufletul a cerut bunicii o apă cu zahăr să se liniștească. Ne-a oferit și nouă o gură, dar noi am refuzat politicos, însă nu am zis „nu” la un păhărel din țuica aleasă și pusă bine, ținută numai pentru musafiri aleși.
Nea Cosma ne-a povestit că a fost la bureți, că dacă vrem să mergem mai departe nu o să prea putem din cauza drumurilor rupte și stricate de ploaie și că mai bine ar fi să ne coboare el până în sat cu jeepul, că oricum trebuie să ducă bureții la centru. Zis și făcut: când ploaia a lăsat-o puțin mai moale, ne-am urcat în jeep și dă-i la vale pe un drum rău și extrem de abrupt, pe care Nea Cosma ne-a dus ca pe niște prințese, cu o dibăcie ce ne-a uimit. A recunoscut că a lucrat mulți ani pe un utilaj forestier și de acolo i se trage priceperea. Ajunși la Ciumârna, văzând ce ravagii a făcut furtuna în jur, am știut că am fost norocoase încă odată și că norocul este de partea noastră și în această călătorie fiindcă am întâlnit o grămadă de oameni binevoitori care ne-au ajutat, ne-au „petrecut” până ne-au văzut în siguranță, ne-au cazat, ne-au hrănit, ne-au deschis multele „zăvoare” pe care le-am întâlnit în cale și ne-au dat un loc curat și cald să ne tragem sufletul.
Văcarul Niculaie, văcarul Vasilică ce părea un actor refugiat în obcine să își trăiască viața în totală armonie cu natura și animalele, pădurarul Anghel, vegetarian de-o viață, care ne fugărea pe coclauri dovedind puternic că pe-acolo este zona lui, pădurile lui și cunoaște mai bine decât oricine locurile și nu în ultimul rând dragii noștri prieteni care ne-au ajutat și sfătuit din umbră. Domnul Cosma cu soția și nepoții, salvamontiști prietenoși și gata să-ți explice traseul oricând, localnici săritori și gazde bucuroase de prezența noastră. Preoți blânzi și motivanți la început de drum și oameni curioși de unde venim, unde mergem și de ce……toți, toți sunt imaginea perfectă a Bucovinei, iar obcinele sunt oglinda culturii bucovinene și uneori stărilor noastre de spirit: sus-jos-sus-jos, până ce îți vine să te superi, dar nu poți fiindcă cineva tocmai ce ți-a aruncat în cale o poieniță plină de frăguțe cât căpșunele, un văcar vorbăreț care iți oferă caș și urdă sau altul care îți dă o cană cu apă rece de izvor.
Asta e Bucovina, astea sunt Obcinele ei!”
Lasa un raspuns