Iancu Flondor s-a născut la 16 august 1865, la Storojineț, fiu al lui Gheorghe cavaler de Flondor și al Isabelei Dobrowolski de Buchenthal. A mai avut șase frați: Tudor, Iancu, Nicu, Elena (căsătorită Mavrocordat), Constantin, Ecaterina și Aglaia (ultimii trei, morți la vârste fragede).
Copiii familiei Flondor au crescut într-un mediu în care cultura muzicală a fost foarte importantă. Și tatăl lor, dar mai ales mama au avut înclinații muzicale, pe care le-au transmis și copiilor. Gheorghe Flondor era cunoscut ca „un bun flautist”, admirator al operelor lui Beethoven și colecționar de instrumente muzicale, în timp ce soția sa, Isabela, era văzută ca o „renumită pianistă”, dotată cu „o voce puternică, sonoră și pretabilă tuturor nuanțelor dinamice, o dicțiune directă aleasă și un spirit lesne pătrunzător în interpretarea cântului. […] Nu era inițiativă culturală sau filantropică în care talentul Isabelei Flondor să nu asigure succesul ei moral și material”. În epocă se răspândise vestea că „la curtea lui Gheorghe Flondor din Storojineț, cucoana Izabela, cuconașii și cuconițele cântă de-a valma la clavir, la scripcă și la alte instrumenturi”. Alături de părinți, aveau înclinații muzicale și alte rude, cum ar fi Victor Stârcea, Eugenia Zotta sau Constantin de Buchenthal.
Astfel, Elena și Nicu Flondor au devenit pianiști, iar Iancu era „cellist și violonist de seamă”, compunând și partituri muzicale. Însă, în timp ce Iancu și Nicu s-au concentrat ulterior pe cariere politice, Tudor Flondor și-a dedicat viața muzicii, devenind un cunoscut compozitor, datorită talentului său remarcabil.
Viaţa la conacul familiei Flondor
Iancu Flondor a urmat mai întâi cursurile liceului german (Obergymnasium) din Cernăuți, apoi Facultatea de Drept din cadrul Universității „Franz Joseph” din același oraș. În 1894 a obținut, la Universitatea din Viena, titlul de doctor în drept.
În 1899 s-a căsătorit cu Elena, fiica lui Ioan cavaler de Zotta, „o doamnă foarte distinsă și de o cultură superioară”, așa cum o descria Valeriu Braniște. Împreună au avut trei copii: Șerban (1900-1971) – căsătorit cu Nadeja Știrbey, Neagoe (1901-1971) – căsătorit cu Elena Grigorcea și Mircea (1908-1927). Dar Iancu Flondor a mai avut şi o fată, Maria, dintr-o altă căsătorie a soției sale; Maria se va căsători cu profesorul Gheorghe Cuza.
De la Valeriu Braniște ni s-a păstrat o descriere a vieții de la conacul familiei, unde Iancu Flondor se dedica „fericirii sale casnice și administrației moșiei”. Moșia era mare, fiind amplasată „într-un complex arător și pădure de mare extindere , spune Braniște, care povestește că „Flondor cultiva intens moșia. Avea velniță (fabrică de spirt) și îngrășa vite cu lăturile velniței, transportându-le direct la Viena. Erau grajduri enorme unde ținea vitele la îngrășat. În pădure avea căprioare. Pe moșie avea cam 70 servitori înarmați ca păzitori în diferitele puncte. În jurul conacului (modern cu etaj) și o terasă mare, era un parc bine îngrijit, cu lac în care se aflau lebede. În conac erau apartamentele lui și ale doamnei, separate de o boltă, apoi saloanele și pânzitorul, o sală de biliard și camerele pentru oaspeții doamnei și eventual pentru familii. Pentru bărbații oaspeți era o zidire deosebită, nu departe de conac, o botezasem «mânăstire»”. Tot Braniște își amintea că Iancu Flondor făcea regulat sport și că existau băi de aburi separate pentru femei și bărbați. În aceste băi, bărbații se adunau vara și purtau discuții politice alături de gazdă. Braniște a stat o vreme la conacul de la Storojineț, pe la 1899-1900, aici Flondor punându-i la dispoziție biblioteca mare a sa, pentru a lucra. Prezența sa la Storojineț era „mare secret”, declarând dacă era întrebat că este o rudă a „boierului”. Despre șederea la conacul familiei Flondor, Braniște își amintea cu plăcere: „Atmosfera era distinsă, dar foarte intimă. Țineau cu toții la mine. Mă simțeam atât de acas pe moșie, de parcă tot aici aș fi fost. Seara se mai făcea muzică. Doamna era o excelentă pianistă, dar nu cânta niciodată când o rugai, ci numai când avea dispoziție”
Activitatea unionistă
Cu Iancu Flondor s-a întâmplat un fenomen interesant, a intrat în legendă, înainte de a fi intrat în istorie. Numele lui este foarte popular în Bucovina, Transilvania, Basarabia şi România, şi este cunoscut ca unul care şi-a câştigat merite deosebite pentru neamul românesc din Bucovina, ca acela de a fi fost factorul principal în realizarea Unirii cu România. În principal faptele lui, zac uitate în paginile îngălbenite ale ziarelor timpului sau mucegăiesc în arhivele vremii (Viena, Bucureşti, Cernăuţi).
A intrat de timpuriu în viaţa politică, s-a implicat activ în fondarea Partidului Naţional Român, alături de Gheorghe Popovici (cu numele de poet T. Robeanu) şi care avea drept organ de presă „Deşteptarea”. În anul 1892 Iancu Flondor a fost ales preşedinte al P.N.R. În anul 1902 a înfiinţat Partidul Poporal Român, iar ulterior Partidul Creştin Social Român. Dar orgoliile interne de partid, politica autorităţilor austriece, coroborate cu luptele interne, îl determină pe Iancu Flondor, să renunţe în anul 1910 la activitatea politică, retrăgându-se la moşia sa de la Storojineţ. Revine însă de fiecare dată mai hotărât şi mai încrezător în cauza bucovinenilor săi în miezul evenimentelor, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, punându-şi amprenta inconfundabilă asupra evenimentelor care au dus la Unirea Bucovinei cu Regatul României.
În data de 15 octombrie 1918 a avut loc o întâlnire în casa lui Alexandru Hurmuzachi, a mai multor intelectuali bucovineni, printre ei s-a alăturat şi Iancu Flondor, liderul P.N.R. Iată ce trecut politic avea Iancu Flondor în momentul când românii bucovineni căutând un conducător, toate privirile s-au îndreptat din nou asupra omului nepătat şi caracterului întreg, care era „boierul de la Storojineţ”. Sfidând orice primejdie şi înlăturând din cale orice piedică, ia din nou conducerea mult încercatului său neam bucovinean pentru a-l duce la unire.
Acţiunile întreprinse pentru înfăptuirea Unirii
După o serie de şedinţe ţinute sub baionetele şi teroarea trupelor austro-ungare, în diferite localuri din Cernăuţi, s-a hotărât proclamarea unirii tuturor românilor din Basarabia, Ungaria şi Austria într-un singur stat naţional în România. În acest scop s-au întrunit în ziua de 27 octombrie 1918, sub preşedenţia lui Dionisie Bejan şi Iancu Flondor şi sub ochii trupelor ucrainene, reprezentanţii poporului român din Bucovina în frunte cu deputaţii lor legali, în sala „Armoniei” din Palatul Naţional din Cernăuţi în adunare publică. Adunarea aceasta s-a declarat în puterea suveranităţii naţionale, Constituanta Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent. Tot în această adunare s-a ales un Consiliu Naţional format din 50 de persoane care să conducă Bucovina, acesta după puţine zile n-a mai luat în seamă pe guvernatorul austriac şi s-a instalat cu sediul în palatul fostei Diete a Bucovinei luând puterea în mâinile sale. Preşedintele Consiliului Naţional a fos ales Iancu Flondor. Despre hotărârea Consiliului Naţional, a fost informat Regele, aflat la Iaşi, cu aceeaşi ocazie i s-a cerut sprijinul armatei Regale pentru salvarea românilor bucovineni de fărădelegile bandelor ucrainene şi să ia în primire provincia.
La 11 noiembrie 1918 Divizia a 8-a Regală a intrat în Cernăuţi, iar generalul Zadic, comandantul Diviziei şi reprezentantul guvernului român a fost întâmpinat de Iancu Flondor. În ziua de 28 noiembrie 1918 în sala sinodală a reşedinţei mitropolitane din Cernăuţi, Congresul Unirii a votat Unirea Bucovinei cu Regatul Român.
Concluzii în urma acelor evenimente
Numai fermitatea şi clarviziunea lui Iancu Flondor au făcut ca Bucovina întreagă să fie salvată în anul 1918. La 10 noiembrie 1918 „Consiliul Naţional a luat în stăpânire ţara, astfel că în momentul intrării armatei române în Cernăuţi, aceasta a găsit o administraţie românească, iar la telegrama generalului Zadic trimisă la Iaşi regelui Ferdinand, acesta îi răspunde să se pună în slujba administraţiei conduse de Iancu Flondor.”
În fond, unirea Bucovinei cu Regatul Român se datorează în mod esenţial „boierului de la Storojineţ”, el s-a dovedit a fi – prin întreaga sa activitate – un spirit european, evoluţia evenimentelor confirmând din plin acest lucru.
În ultimii ani de viaţă, implicarea lui Iancu Flondor în viaţa politică a fost una destul de redusă, conflictul cu Ion Nistor, l-a determinat pe Iancu, să se retragă definitiv de pe scena publică.
Iancu Flondor a citit Declaraţia de Unire de la 1918
Bucovina a fost a doua provincie, după Basarabia, care s-a unit cu România. La 28 noiembrie 1918, în sala de marmură a Mitropoliei Bucovinei, Congresul General al Bucovinei, alcătuit din fruntaşii români bucovineni, alături de reprezentanţii altor grupuri etnice, precum germanii şi polonezii, a hotărât Unirea Bucovinei cu România.
Unul dintre eroii acelor momente, Iancu Flondor, a citit Declaraţia de Unire în care preciza că „de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fiii acestei ţări (…) au apărat de-a lungul secolelor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirii păgâne; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat opresiunile unei ocârmuiri străine care îi nesocotea drepturile naţionale; că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgice; că 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici, pe toate câmpurile de bătaie din Europa, sub steag străin, pentru gloria Austriei; că a sosit ceasul ca Ţările Române dintre Nistru şi Tisa să formeze un singur stat unitar (…), hotărâm unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”
Lasa un raspuns