Băştinaşii americani credeau că insula e blestemată şi o ocoleau, aşa că primii care au ocupat stânca din golful San Francisco au fost spaniolii, care au amplasat câteva tunuri acolo. Oficial, insula a fost descoperită în 1775, de Juan Manuel de Ayala, un navigator spaniol care cartografia zona. El a denumit-o La Isla de los Alcatrases, Insula Pelicanilor, datorită numărului mare de păsări care o populau. În timp, versiunea în limba engleză, Alcatraz, a devenit populară şi este folosită şi astăzi. Primul proprietar al insulei a fost William Workman, un pionier britanic, care a primit pământul de la Pio Pico, guvernatorul provinciei mexicane Alta California, cu condiţia să construiască un far. Acesta avea să devină prima construcţie importantă de pe insulă şi primul far operaţional de pe coasta de vest a Statelor Unite.
După achiziţionarea Californiei de la guvernul mexican, preşedintele american Millard Fillmore a hotărât ca Alcatraz să aibă o destinaţie militară, datorită poziţiei sale strategice care permitea apărarea golfului San Francisco. La jumătatea secolului al XIX-lea a început goana după aur din California şi San Francisco s-a transformat dintr-un orăşel neînsemnat într-unul dintre porturile importante de pe coasta de vest. Acest lucru, la care s-a adăugat izbucnirea războiului civil american în 1861, a sporit importanţa strategică a insulei, garnizoana existentă fiind supusă la numeroase lucrări de fortificaţie. În timpul războiului, pe insulă erau trimişi simpatizanţii Confederaţiei. În 1868, după ce au terminat de construit închisoarea din cărămidă, aceasta a fost desemnată în mod oficial să servească drept loc de detenţie pe termen lung pentru prizonierii militari.
Din 1909 până în 1911, a fost construită o nouă închisoare, îmbunătăţită. Noua clădire, care mai târziu este cunoscută ca „The Rock”- „Stânca”, a fost realizată chiar de către prizonieri. Insula a stat sub jurisdicţia armatei Statelor Unite din 1850 până în 1933, când a fost transferată în proprietatea Departamentului de Justiţie, fiind folosită de către Biroul Federal al Penitenciarelor. Atunci a fost luată decizia ca Alcatrazul să devină închisoare federală de maximă securitate, cu privilegii minime acordate celor mai periculoşi deţinuţi de pe teritoriul american. Primii prizonieri au fost aduşi în 1934, încătuşaţi şi păziţi de către agenţi FBI. Primul director al închisorii a fost James A. Johnston, care a condus instituţia cu o mână de fier până în 1948. A fost păstrată o tăcere absolută din partea autorităţilor închisorii, iar prezenţa presei era interzisă. Deţinuţii erau păziţi de oameni înarmaţi cu mitraliere, dar cei mai mulţi îşi pierdeau viaţa ca urmare a condiţiilor de detenţie, nu prin împuşcare. Fortul era înconjurat de o ceaţă groasă şi vâscoasă, vânturi reci suflau printre zidurile, de altfel, impenetrabile, astfel încât deţinuţii tremurau în permanenţă de frig şi se îmbolnăveau permanent.
Deţinuţii mai trebuiau să îndure şi apăsarea psihică a izolării, accentuată şi de faptul că vedeau în depărtare luminile oraşului San Francisco şi auzeau zgomotele de pe vasele de agrement care treceau prin apropierea insulei. Duceau o viaţă dură şi brutală, marcată de frecvente izbucniri de violenţă, iar cei care supravieţuiau unei încercări de evadare erau executaţi imediat
La Alcatraz, prizonierii aveau patru drepturi: mâncare, îmbrăcăminte, adăpost şi îngrijire medicală. Orice alt privilegiu trebuia câştigat: muncă fizică, corespondenţa cu familia, vizite ale rudelor, accesul la biblioteca penitenciarului, activităţi precum pictatul sau sculptura. În momentul când conducerea închisorii credea că un prizonier nu mai reprezintă o ameninţare, acesta era trimis în altă închisoare federală pentru a termina restul pedepsei.
Alcatraz a găzduit personalul închisorii, împreună cu familiile, şi infractori foarte periculoşi, sau deţinuţi care provocau probleme constant în alte penitenciare, timp de 29 de ani. 1576 dintre cei mai cunoscuţi deţinuţii americani au fost închişi pe insulă, printre care George „Machine Gun” Kelly, Robert Stroud, cel care a inspirat romanul „Păsărarul din Alcatraz” şi filmul cu acelaşi nume, sau celebrul Al Capone.
Penitenciarul era împărţit în patru corpuri, A, B, C şi D. Celulele erau foarte mici, măsurând 2.7 metri în lungime, 1.5 metri în lăţime şi 2.1 metri înălţime şi erau mobilate sumar, având câte un pat, o masă, o chiuvetă şi o toaletă. Directorii închisorii erau cunoscuţi pentru severitatea lor şi stricteţea cu care aplicau măsurile de siguranţă. Robert Stroud, de pildă, celebrul deţinut care a devenit unul dintre cei mai respectaţi ornitologi american, nu a primit dreptul de a creşte păsări, activitate care îl făcuse faimos în închisoarea Leavenworth, iar Al Capone şi-a pierdut toate privilegiile pe care le obţinuse la penitenciarul din Atlanta. Celebrul mafiot a fost tratat la ceilalţi deţinuţi şi, după ce şi-a pierdut influenţa, a devenit foarte nepopular, fiind chiar atacat cu o pereche de foarfece de un coleg. Capone a părăsit închisoarea Alcatraz bolnav şi slăbit şi a decedat în 1947, la doar 48 de ani.
De-a lungul timpului au avut loc 14 tentative de evadare, 36 de deţinuţi încercând să scape de pe insulă. Una dintre cele mai cunoscute tentative de evadare a avut loc în 1946, când şase deţinuţi au trecut de gardieni şi au preluat controlul depozitului în care erau ţinute armele. Pentru că nu au găsit cheile, au încercat să scape folosind armele de foc, declanşând „bătălia de la Alcatraz”, în urma căreia trei gardieni şi doi prizonieri au fost ucişi şi doi deţinuţi au fost executaţi. Conform penitenciarului, 23 dintre prizonierii care au încercat să evadeze au fost prinşi, 6 au fost împuşcaţi şi au decedat, doi deţinuţi s-au înecat şi 5 sunt consideraţi „dispăruţi şi probabil înecaţi”, astfel că, oficial, nicio încercare de evadare nu a avut succes.
Totuşi, în iunie 1962, Frank Morris, Clarence şi John Anglin au pus la punct una dintre cele mai cunoscute tentative de evadare din istorie. Într-un an au reuşit să sape un tunel prin care să se poată strecura, folosind doar linguri şi au reuşit să îşi construiască o plută cu care să traverseze golful. Cei trei au confecţionat manechine din săpun, hârtie igienică şi păr uman, pe care le-au aşezat în paturi, pe locurile lor, în speranţa că vor păcăli gardienii. Deţinuţii au părăsit închisoarea în noaptea de 11 iunie şi nu au mai fost văzuţi de atunci. Rămăşiţe ale plutei şi ale vâslelor au fost găsite pe insula Angel, iar FBI-ul a concluzionat că, deşi, teoretic, este posibil ca deţinuţii să fi ajuns până acolo, cel mai probabil s-au înecat, iar pluta şi vâslele au fost aduse la mal de curenţi. Oficial, cei trei şi Theodore şi Ralph Cole, alţi doi deţinuţi care nu au mai fost văzuţi după ce au evadat, sunt consideraţi „dispăruţi şi probabil înecaţi”, penitenciarul considerând că nicio tentativă de evadare nu a avut succes.
În 1963, Procurorul General al Statelor Unite, Robert F. Kennedy, a hotărât închiderea penitenciarului, din cauza costurilor mari de întreţinere. Închisoarea a fost transformată în muzeu, devenind una dintre atracţiile principale din San Francisco. În prezent, peste 1.5 milioane de oameni vizitează penitenciarul Alcatraz în fiecare an.
Lasa un raspuns