Literatura blagiană îşi păstrează interdependenţa, în sensul că se explică prin sine, deşi propensiunea spre filosofare întâlnită aici îşi află un corespondent mai logic, deci mai inteligibil în studiile de filosofie ale autorului.
Filosofia lui Blaga este, pe de altă parte, impregnată de poezie, în ea regăsindu-se elemente ale fantasticului sau ale mitologicului şi, mai ales, un mod de a numi metaforic noţiunile abstracte.
Punctele comune ale celor două domenii sugerează că acestea sunt manifestări independente ale aceluiaşi mod de a înţelege universul. Ilustrativă în acest sens este poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, care deschide volumul de debut „Poemele luminii”, din 1919.
Această poezie este ars poetica, ideile fiind reprezentative pentru modul în care poetul se raportează la creaţie şi la univers. Ideile, desprinse dintr-o suită de reprezentări poetice, sunt, în linii mari, aceleaşi cu ideile enunţate teoretic şi sistematic în „Cunoaşterea luciferică” din 1933, volum integrat în „Trilogia cunoaşterii”.
Lucian Blaga sugerează, în ambele situaţii, dar cu mijloace diferite, aceeaşi deosebire dintre gândirea logică sau paradisiacă şi cea poetică sau luciferică.
În „Trilogia cunoaşterii”, vorbeşte de o dualitate a cunoaşterii: cunoaşterea poetică este o cunoaştere luciferică şi are drept scop potenţarea misterelor, este minus – cunoaştere, în timp ce cunoaşterea paradisiacă este o cunoaştere de tip logic, ştiinţific, plus – cunoaştere.
Aceste idei se întâlnesc şi în volumul de aforisme „Pietre pentru templul meu”, din 1919: „Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.”
Atitudinea este explicată printr-o cugetare: „Veacuri de-a rândul, filosofii au sperat că vor putea odată pătrunde secretele lumii. Astăzi, filosofii n-o mai cred, şi ei se plâng de neputinţa lor. Eu însă mă bucur că nu ştiu ce sunt eu şi lucrurile din jurul meu, căci numai aşa pot să proiectez în misterul lumii un înţeles, un rost şi valori, care izvorăsc din cele mai intime necesităţi ale vieţii şi duhului meu. Omul trebuie să fie un creator, de aceea renunţ cu bucurie la cunoaşterea absolutului.”
Începutul poetic stă sub semnul expresionismului mitic şi spiritualist: „De câte ori un lucru e astfel redat, încât puterea, tensiunea sa interioară îl întrece, îl transcedentează, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist”.
Blaga mărturiseşte că vine către expresionism din direcţia unui „tradiţionalism metafizic autohton”. De aceea, el respinge caricaturalul şi grotescul cultivat de expresioniştii germani, manifestându-se euforic şi extatic. Exacerbarea eului, isteria vitalistă, elanul dionisiac, caracterul vizionar, cultivarea mitului primitivităţii sunt trăsăturile poeziei din etapa expresionistă – volumele „Poemele luminii” (1919) şi „Paşii profetului” (1921).
În evoluţia liricii lui Lucian Blaga, succesiunea ipostazelor eului reflectă raportul dintre sine şi lume.
Eul stihial apare în volumele expresioniste; eul problematic, alienat – începând cu volumul „În marea trecere” (1924) şi continuând cu „Laudă somnului” (1929), când „ruptura ontologică” dintre eul liric şi univers se precizează iar vitalismul este înlocuit de întrebările tulburătoare asupra sensurilor existenţei. Eul reconciliant sau „schimbarea zodiei” se întâlneşte odată cu volumul „Nebănuitele trepte” (1943) şi se manifestă plenar în postume. După etapa negaţiei ontologice, volumul aduce reconcilierea cu sine, prin forţa inefabilă a cântecului.
Inspirată de formula teatrului expresionist modern, dramaturgia lui Lucian Blaga a fost receptată ca aparţinând teatrului poetic de idei.
Ca o caracteristică generală, Lucian Blaga prezintă, cu precădere, în dramele sale, „simboluri în acţiune”, transfigurări scenice ale esenţelor existenţiale mitizate. Tot de estetica expresionistă ţine interesul pentru mitic, ancestral, arhaic dezlănţuirea forţelor oarbe ale naturii, eul supratensionat. Toate piesele poartă pecetea expresionistă metafizică.
În teatrul lui Lucian Blaga, expresionismul se manifestă la mai multe niveluri: al personajului, al cadrului scenic şi al discursului dramatic.
În ceea ce priveşte personajul, dramaturgul renunţă la adâncirea psihologiei şi, printr-o reducţie expresionistă, realizează personaje-idei. Accentul se pune pe conflictul interior, pe conflictul de idei.
Lasa un raspuns