Purtăm în suflet icoane ale unor oameni care au însemnat foarte mult în viața noastră. O mamă iubitoare sau un bunic hâtru, un unchi sfătos sau un prieten din copilărie cu care ai învățat ce e cu adevărat prietenia. Un profesor de limba română care te-a învățat s-o iubești și s-o respecți sau un coleg de serviciu care și-a pierdut timpul ca să te învețe să faci orice faci ca și cum ai face pentru tine. Acestea se alătură primului sărut și primei iubiri într-un crochiu edificator în ceea ce te privește, pentru că orice obiceiuri ai căpăta în viață, orice greșeli te-ar putea rătăci de tine însuți, ai oricând posibilitatea de a te reîntoarce la această fundație a ta.
Învățăm cu toții, din cucuie, că nu e bine să dai acces în acest templu persoanelor pe care nu le cunoaștem îndeajuns de bine și că nu e deloc indicat să renunțăm la prietenii vechi pentru a face loc unora noi. Avem mereu în jur oameni care se plâng de calitatea prietenilor lor, dar nici măcar unul dintre ei nu conștientizează că vina le aparține, că ei și numai ei i-au invitat pe respectivii prieteni în viața lor. Până la urmă, dacă rudele ne vin de la Dumnezeu, prietenii sunt rezultatul exclusiv al standardelor noastre.
Eu consider că sunt un om relativ deschis, că sunt foarte ușor de cunoscut și totuși am propria vitrină cu porțelanuri, un loc unde cei care au avut vreodată acces se numără pe degetele unei singure mâini. Prietenii mei știu ce și cum sunt și se apropie de mine dacă le place cum mă comport, dar dispar imediat ce încearcă să mă schimbe, chiar dacă asta este teoretic în avantajul meu. Consider că m-am descurcat mulțumitor în viață pe propriile picioare până la vârsta asta, așa că nu mă mai interesează filozofii noi.
Lasa un raspuns