Cei care se grăbesc să rezume actul educațional doar la munca efectuată de cadrele didactice greșesc în primul rând față de ei înșiși. Își motivează, abordând acest punct de vedere, absența unor deprinderi sociale care i-ar face mai utili celor din jurul lor, poate chiar mai simpatici.
Acest articol s-a născut din discuțiile purtate cu diverși părinți care par că și-au abandonat această calitate, punând în sarcina cadrelor didactice inclusiv cei șapte ani de-acasă datorați copiilor lor. Iar aici nu vorbesc despre persoanele care au servici. Culmea e că, respectivii părinți, în ciuda unui program de lucru deseori încărcat, găsesc puterea și timpul necesar de a se ocupa de educația copiilor lor, oferindu-le atenția de care aceștia au nevoie pentru a se dezvolta armonios ca oameni. Astfel, aceștia devin ființe sociale și nu panarame sociale care doar mimează condiția de om, crezând că în jurul banilor se învârte întreaga condiție umană. Copiii ai căror părinți se implică în creșterea lor au repere morale, înțeleg conceptul de responsabilitate, iar ierarhia valorilor nu le este cu desăvârșire dată peste cap. Cu cât părintele este mai responsabil și își ia mai în serios rolul de părinte, cu atât copilul său va fi mai pregătit pentru viață, căpătând de mic deprinderi care îl vor ajuta în viitor. Asta doar în cazul părinților cu capul pe umeri.
Celelalte mamifere bipede ce se acuplează doar pentru scopul imediat de a obține un orgasm, copiii fiind un oarecare efect secundar al acestui act și care nu produc altceva decât dioxid de carbon, nu par defel a-și găsi timpul necesar îngijirii unui suflet ce are nevoie în primii ani de o îndrumare morală, afectivă și culturală imperios necesară pentru a-și găsi rostul sau, dacă vreți, drumul în viață. Astfel, ne trezim în jurul nostru cu o mulțime de tineri ce cred că viața e o luptă pentru supravețuire bazată pe instinct, nicicum împlinirea unui destin bazat pe evoluție. Aceștia nu cred în nimic altceva decât în puterea banilor și a sexului. Practic, toată viața lor pendulează între aceste două valori artificiale și a tranzacțiilor pe care reușesc să le facă între ele. Din acest motiv ei rânjesc, nu zâmbesc, renunță să iubească preferând să se înmulțească, mai degrabă își pun piedică decât să-și întindă o mână de ajutor, cu alte cuvinte, mai degrabă preferă să se identifice cu condiția de animal decât cu cea de om. Iar când ajung în instituțiile de învățământ, nu mai știi dacă trebuie să-i înveți sau să-i dresezi…
Mărturisesc sincer și deschis că urăsc și disprețuiesc părinții care consideră că își pot crește pruncii umplându-le doar pântecele, fără a le umple inima. Care nu înțeleg că odată ce ai un copil, acesta devine prioritar și nicidecum propria-ți persoană. Nu poți să te iubești pe tine, mai mult decât pe cel căruia îi dai viață. Făcând asta tu nu-l naști, ci îl înmormântezi!… Fiecare să înțeleagă ce vrea…
Lasa un raspuns