M-am întrebat mereu de ce atunci când visăm asemenea lucruri nu ne mulțumim să visăm lucruri posibile, la îndemână. Am ajuns la concluzia că omul este condiționat de dorința de a reajunge în Rai, nemărturisită și adesea chiar contrazisă de acțiunile lui. Nemulțumit de nivelul foarte scăzut al posibilităților sale imediate, omul visează o lume în care el, familia lui, să fie unicii beneficiari ai unui lux orbitor, mai mare decât al oricui până acum.
Nu avem dificultăți de a ne imagina grădini minunate pe lângă care Grădinile Semiramidei să pară grădinile bulgarilor din Gruiu și nici palate de cristal pe lângă care Oz să pară o garsonieră confort 3. Avem o singură deficiență, nu găsim energia necesară pentru a ne da jos din pat și a face măcar un pas în direcția dorită, așa că obosiți de munca titanică de a făuri vise, ne întoarcem cu fața la perete și adormim la loc.
Am privit odată, timp de mai multe ore, activitatea de suprafață a unui mușuroi de furnici, din dorința de a înțelege, măcar schematic, imaginea comunismului utopic în care toată lumea face ce poate și primește numai ce are cu adevărat nevoie, pentru a-și continua viața. Am ajuns la concluzia că nu societatea este cea care condiționează individul, ci nivelul etic al individului este cel care dă nivelul societății, deoarece oricât de evoluată ar fi regina unui mușuroi, lucrătoarele sunt cele care limitează definitiv nivelul de dezvoltare al acestuia.
Fiecare dintre noi este capabil să viseze megalitic, dar numai împreună, când și dacă ne vom reuni, vom reuși să creăm un suport trainic pentru dezvoltarea viitoare a omenirii.
Lasa un raspuns