Abia acum, la etatea pe care o am, am reușit să-l descopăr pe Calistrat Hogaș. Uitasem cu desăvârșire de acest autor până mai zilele trecute când am găsit o postare de-a domnului Cezar Straton pe Facebook în care ne recomandă să-l citim. Pentru că în ziua respectivă aveam chef de ceva literatură românească, am purces de îndată la anticariatul meu preferat din Suceava (cel care funcționează în sediul librăriei Uniunii Scriitorilor, mai exact lângă Casa de Cultură) și așa, în mai puțin de două ore, am pornit-o pe „Drumuri de munte”. Cu sinceritate mărturisesc că rareori mi-a fost dat să gust niște descrieri atât de frumos brodate în limba română ca ale autorului mai sus menționat. Efectiv pășeai și trăiai alături de el fiecare întâmplare, simțeai fiecare piatră sau picătură de ploaie, vedeai fiecare imaș, pădure, drumeag, cărare și parcă te dureau picioarele sau ți-era frig aidoma personajelor din carte. Ca să nu mai zic ce simțeai când o descria pe măicuța Filofteia sau pe crâșmărița Zamfira!
Mi-era dor să trăiesc pentru câteva ore între coperțile unei cărți. Am convingerea că atunci când citești o carte bună, imaginația ta ia o gură de aer iar sufletul tău se află în vacanță. Îl vezi parcă cum stă cuminte într-un hamac și se bucură că picuri în el frumusețea unor cuvinte uneori magice. Le zic magice pentru că au puterea de a-ți transforma ziua dintr-una firească, în una surprinzător de plăcută. Orele petrecute în compania unei cărți bine scrise, te fac să uiți de problemele zilnice, te fac să uiți de trecerea timpului, te fac să uiți că trăiești la bloc și că vecinii fac gălăgie în fața blocului convinși fiind că asta înseamnă distracție. Ai parte doar de niște momente de bucurie, oferite aproape gratuit (am dat 5 lei pe carte), niște momente care te resetează și te ajută să redevii un om funcțional din toate punctele de vedere.
Când eram mic, știu că aveam în clasele I-IV o oră de lectură pe săptămână. Toți așteptam cu nerăbdare ziua de Vineri (de obicei în ziua respectivă aveam cele mai relaxante ore, printre care și cea menționată) ca să ni se citească povești. Era ora în care eram cei mai cuminți. Toată energia noastră de copii era direcționată spre personajele și acțiunea poveștii. În imaginația noastră eram fie Feți-Frumoși, fie Motani Încălțați, fie Ivani Turbincă sau Ilene Cosânzene. Plecam cu toții în weekend (pe atunci se numea doar sfârșit de săptămână) purtând în suflete și în minte propriile imagini ale lumii de basm descrise în povestea ascultată. Ne transpuneam în pielea personajelor principale și pe perioada celor două zile de libertate, cream noi înșine scenarii de basm unde totul era posibil. Imaginația noastră lucra tot timpul oferindu-ne tărâmuri unde puteam fi fericiți. Cu timpul am renunțat la aceste exerciții ale copilăriei. Consider că am greșit! Lumea aia imaginară, ne mai poate încă oferi un refugiu în care noi putem fi sau face orice ne dorim, un refugiu în care putem fi fericiți fără a face rezervare la hotel, fără a apela la alcool, fără a trebui să plecăm din localitate pentru a ne regăsi. E vorba de fericirea aia pe care o putem găsi în noi înșine dacă am mai ști să citim și dacă am mai ști să visăm.
Lasa un raspuns