Prezentul, acest inconvenient existențial aflat la ordinea zilei, e abandonat la cheremul unui „ce va fi, va fi” cu valențe axiomatice, al cărui final e mereu același numai că, în fiecare zi, poartă alte haine. Azi o jachetă, mâine un pulover, o cămașă, o vestă, un chilot sau chiar doi chiloți acoperă mereu același trup împovărat de o existență tot mai ridicolă prin autosuficiența ridicată la rang de diplomație.
Tilip-tilip, ne sustragem calității de om în sensul clasic al cuvântului și devenim un produs social ce are ambiția de a se numi om, dar om al secolului al XXI-lea. Nimic mai plictisitor!
Toată viața stă sub semnul convențiilor. Aceste declinări ale idealului convivial. Aceste gratii de fum pe care le asimilezi ca pe ceva ancestral, ca pe o componentă a ta fără de care EU nu are valoare de adevăr decât în contextul social al unui spital de psihiatrie. Aceste slugi atât de supuse verbului a trebui, care le umple automat cu atât de mult potențial etic încât devin neapărat reguli. Aceste tertipuri sociale, ajung să definească ceea ce noi, cu mare mândrie considerăm a fi OMUL. A dispărut omul ca „trestie cugetătoare”. Cât despre afirmația conform căreia omul ar fi un „animal social” putem a ne îngădui un zâmbet.
Omul secolului XXI nu este nici himeră, nici monstru, nici măcar „îngrămădire de contradicții”. Omul secolului XXI nu este altceva decât suma convențiilor de ordin social cărora trebuie să i se supună. Înființându-ne în fața propriei noastre conștiințe cu acest nume, devenim brusc niște paiațe care respiră. Șapte miliarde de paiațe care respiră cu un singur plămân. De ce uităm ca avem proprii „plămâni”? De ce credem că aerul la comun e mai curat?
Probabil datorită stării de confort, de siguranță dată de grup. Acest prieten al tuturor și al nimănui în același timp. Pentru că spaima e singurul sentiment revelatoriu. Toată evoluția umană are la bază frica. Însăși iubirea se trage din frică. Trebuie să iubești ca să nu-ți mai fie frică. Pentru că iubirea apropie. Cu alte cuvinte, iubim de spaimă. Adică iubește ce te sperie și acel ceva nu-ți va deveni neapărat prieten, dar sigur nu-ți va deveni dușman.
Până și invidia lasă de dorit în zilele noastre. Vorbesc despre o invidie stătută, duhnindă, expresie vădită a unei neîmpliniri personale ajunse în pragul frustrării. Miresmele ei le simți în jurul fiecăruia, iar intensitatea mirosului variază în funcție de temperamentul fiecăruia. Și totul se dosește după un afiș pe care scrie mare, tot mai mare: ADMIRAȚIE. O admirație născută din neputință. O neputință grea, apăsătoare, conștientă, a cărei efect este mușamalizat cel mai adesea sub forma modestiei, această amică scuzabilă a tuturor celor ce nu se pot depăși. Iar rezultatul acestor refulări e o boemie de trei parale, în care fiecare admiră pe fiecare și tot fiecare e un înțeles priceput extrem de bine de celălalt și invers.
Ei bine, în acest context, omul comun nu mai există. Nu-și mai are locul. A apărut în schimb un substitut al acestuia care, sub masca unei originalități second-hand, trece ca fiind unica expresie a timpului său. Fără îndoială, vorbim despre un timp mereu inactual, mereu pus pe fugă, un timp în care sinele are baterii iar dragostea ia forma unui prezervativ, dar totuși, un timp care depinde de noi.
Încetul cu încetul uităm că avem perspective. Uităm de ce trăim, iar viața noastră tinde a deveni o melodie pusă la nesfârșit pe repeat. Și ne transformăm în nimic. Un nimic comod și călduros al cărui singur scop precis este acela de a avea cât mai multe orgasme. Pentru că în societatea actuală, libidoul lui Freud, e la dânsul acasă.
Acest om nu se mai regăsește în sine. El se regăsește în celălalt. Asemănarea cu celălalt îi conferă siguranța contextuală de a se numi om. Asta însemnând suprimarea voluntară și imediată a individualului, a acelei mărci înregistrate proprii ce îți conferă dreptul de a folosi pronumele personal EU. Pentru că EU devine în aceste condiții sinonimul lui TU și toată încăpățânarea sa de a se privi ca unicat, nu-i conferă decât statutul unei copii fidele a altei copii fidele, a altei copii fidele ș.a.m.d.
Astfel, nu mai putem afirma că am avea identitate. Identitatea presupune ceva personal, ceva propriu, un ceva intim ce dă valoare de adevăr acestui EU ce ne definește ca ființă, implicit ca oameni. Câți dintre noi pot afirma cu tărie: „EU sunt OM!” în această societate în care ești simultan atât Mihai, cât și Vasile, Stela, Teodora, Gheorghe. etc.?
Vom merge cândva în excursie. Să spunem că în Anglia (deși cel mai adesea mergem acolo ca să muncim). Aici vom intra, firește, în magazinele de suveniruri unde, într-o cușcă, vom vedea o ciudățenie asemănătoare nouă, cu două mâini, două picioare, doi ochi, plus ceva atitudine sub care va scrie: „OM- ființă superioară înzestrată cu inteligență. A trăit din cele mai vechi timpuri până spre sfârșitul sec. XXI-lea când, datorită secetei de identitate, a plictisului cotidian și a comodității specifice, a dispărut în masă. Câteva exemplare se mai pot admira în muzee din India, Guatemala, Africa de Sud și Norvegia. Îl puteți atinge. Nu mușcă!”
Lasa un raspuns