Colonelul Crăciun îl întreabă pe unul:
-Da´ ce, mă, pricepi ceva?
-Nimic! Dar e grozăvie….”
Aceasta este una dintre numeroasele anecdote apărute în jurul personalităţii gânditorului român.
Petre Ţuţea este o figură aparte în peisagistica culturii române. Om de dreapta, profund naţionalist, are meritul de a fi promovat, în ciuda greutăților prin care a trecut, ideea unei Românii profunde, unei Românii am putea spune chiar organice. Credinţa sa în destinul ţării şi a rostului ei în lume, opiniile sale cu privire la Dumnezeu, politică şi tot ceea ce ţine de societate şi cotidian, dar în special discursul prin care el îşi prezintă ideile, au făcut din dânsul încă din timpul vieţii, o legendă.
A făcut parte, în perioada dintre cele două războaie mondiale, din elita intelectuală a ţării. Studiase Dreptul la Cluj, se iniţiase în istoria formelor de guvernământ la Universitatea „Humbold” din Berlin şi devorase pe cont propriu mii de cărţi, ajungând încă înainte de a împlini treizeci de ani un erudit. Gânditor original, considerat un „geniu al oralităţii”, naţionalist fervent, deopotrivă sincer şi declamativ, prieten al lui Nae Ionescu şi al celor formaţi la şcoala lui – Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, s-a bucurat de recunoaşterea contemporanilor. În timpul lui Ion Antonescu a fost director în Ministerul Economiei. După instaurarea regimului comunist a căzut în dizgraţie şi a avut de suferit represalii drastice, fiind anchetat, bătut şi întemniţat. În cursul a 13 ani de detenţie (1948-1953 şi 1956-1964) a trecut prin penitenciare din Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari şi Aiud, cunoscute ca locuri de exterminare a deţinuţilor politici. A reuşit să supravieţuiască şi, mai mult decât atât, să continue să vorbească celor din jur, deţinuţi şi gardieni, despre credinţa sa în destinul poporului român şi în valorile creştinismului. O frază rostită de el în închisoare a rămas celebră: „Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!”
Eliberat în 1964, a dus o viaţă de proscris. Locuia într-o garsonieră modestă de la ultimul etaj al unui bloc de lângă Cişmigiu şi, neavând dreptul să publice, trăia aproape exclusiv dintr-un ajutor bănesc dat de Uniunea Scriitorilor. „Îl găseam aproape zilnic – îşi va aminti peste ani Horia Stanca – la restaurantul-cantină al Uniunii, unde el lua masa şi unde ne procuram amândoi alimente pentru acasă de la bufetul restaurantului. Îl vedeam, înalt, spătos, mai subţirit, stând frumos la coadă între colegi tineri şi foarte tineri, nici unul deajuns de politicos să-i cedeze rândul. Majoritatea acestora n-avea idee cine era…”.
După 1989, a fost redescoperit de societatea românească, datorită zelului unor studenţi (Marian Munteanu, Radu Preda ş.a.) care au văzut în el un mentor şi un vizionar şi i-au consemnat cu evlavie enunţurile apodictice. Atrase de excentricitatea personajului şi de poziţia lui anticomunistă tranşantă, presa scrisă şi televiziunea au dat amploare redescoperirii. În unele zile Petre Ţuţea era vizitat şi de câte opt-zece ziarişti, care îi solicitau declaraţii sau interviuri. Situaţia lui materială a rămas însă la fel de precară. Într-o scrisoare adresată lui Emil Cioran în 1990, există un post-scriptum edificator: „Am o dorinţă, să cumperi garsoniera mea, fiindcă nu vreau să mor chiriaş: poate să-ţi servească vreodată la venirea ta în Bucureşti, împreună cu doamna. Este în centrul Bucureştiului, lângă Cişmigiu. Într-o proprietate a lui Emil Cioran nu mă simt chiriaş.”
Petre Ţuţea în ochii contemporanilor
Pentru acest gânditor, supranumit „Socratele român”, toată mişcarea intelectuală a României, îndeosebi cea de după 1989, manifestă un interes deosebit, adoptând uneori o poziţie aproape mistică în ceea ce îl priveşte. Andrei Pleşu încearcă să facă lumină în privinţa personalităţii sale şi să-l aşeze, ca personaj, în locul cuvenit adevăratului om Petre Ţuţea. El afirmă: „Ca unul care l-am cunoscut şi l-am admirat pe Petre Ţuţea simt, de mai multă vreme, nevoia să-l apăr de o posteritate tot mai inadecvată, isterică, grav deformatoare. Petre Ţuţea era cu mult peste portretul idolatru pe care i-l confecţionează unii: era un om viu, liber, aşadar, de orice schematism militant, era un om delicat (sub aparenţa unei radicalităţi rurale), era un om plin de umor, atent la nuanţe şi, în adânc, nemulţumit de sine şi de destinul său: histrionismul său era, între altele, nevoie de confirmare publică, de «ecou» justificator. Ştia foarte bine că scrisul nu e vocaţia lui: «vocaţia mea e de legiuitor» – spunea adesea. «Scriu din cauza comuniştilor, care nu m-au lăsat să-mi împlinesc vocaţia reală.» Viaţa atât de nenorocoasă a acestui om minunat a culminat cu două ghinioane lamentabile, pline de consecinţe nefaste: i-a fost hărăzit să ajungă un personaj «mediatic» în faza crepusculară a evoluţiei sale, pe un fond de uzură fizică şi psihică greu de compensat fie şi printr-o excepţională înzestrare nativă. Şi – ceea ce e încă şi mai grav – a fost preluat, monumentalizat şi popularizat de semidocţi. Ca şi Nae Ionescu, şi Cioran, Ţuţea trata ideile ca pe nişte vietăţi: le înfrunta curajos sau le invoca tandru, curtenitor, după un protocol care combina ironia cu graţia. Până şi angajarea lui creştină, pe care o trăia în afara oricărei negocieri, evita solemnitatea geometrică, tonul previzibil al predicii. Era limpede că spiritul însemna pentru el mai mult decât spiritualitatea: mai exact, că îl plictisea convenţia – fără de duh – a stilului «duhovnicesc». «Am un mare păcat – mi-a spus pe un pat de spital, ultima oară când l-am întâlnit – îmi place inteligenţa. Când văd un om inteligent, mă simt de parcă aş face o baie!»
Nimic mai grosolan, mai imoral, mai lipsit de pietate decât să reduci splendoarea unei asemenea minţi la o frazeologie monotonă, de propagandist. Nimic mai ucigător decât să-i înalţi o statuie înjumătăţită. Să consemnezi declaraţiile lui despre «românul absolut» şi să treci sub tăcere uriaşele lui dezamăgiri: «înseamnă că am stat treisprezece ani în temniţă pentru un popor de cretini» sau «nu mă consolează de faptul că sânt român decât Eminescu, Blaga, Nae şi răcoarea câtorva biserici», sau, explicit până la apostazie, «Balcanii sunt curul Europei». Îl adora pe Eminescu, desigur («suma lirică de voievozi»), dar există o casetă video pe care îl auzim şi îl vedem spunând: «Nu Eminescu a făcut România, ci Brătienii.» Cât despre credinţa lui Ţuţea în Dumnezeu, ea avea măreţia unei lupte de fiecare clipă, înteţită dramatic în preajma morţii. Ar fi multe de spus despre asta, după cum ar fi multe de spus şi despre spectaculoasele enormităţi ale lui Ţuţea: de la bunele cuvinte scrise, cândva, (dacă nu mă înşală memoria) despre Aurel Baranga, până la elogierea lui Ceauşescu ca «patriot». Petre Ţuţea avea o personalitate prea puternică pentru a ceda consecvenţelor de duzină: putea fi nedrept, excesiv (uneori doar de dragul efectului) sau, dimpotrivă, neaşteptat de acomodant. Cine îl iubeşte cu adevărat nu are trebuinţă de un chip idealizat, nu-şi explică iubirea printr-un obelisc de superlative. Ca orice om întreg şi exemplar, Petre Ţuţea nu e «cel mai», e unic. A-l închide într-o ideologie şi a-l îneca într-un cult e a transforma o icoană într-un idol.”
Petre Ţuţea – românul
Filosoful însuşi susţine că: „Eu nu sunt un om pitoresc, eu sunt un om grav. Cred că sunteţi de acord că la rangul minţii mele nu sunt pitoresc. Dar în presă apar pitoresc şi moare de plăcere mass-media când citeşte gogoşile astea. Zice: auleu, ce drăguţ e ăsta! Eu nu sunt un om drăguţ, eu sunt un om solemn.” Şi continuă: „Definiţia mea este Petre Ţuţea românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea e că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu. „Eu cultural sunt un european, dar fundamentul spiritual de ţăran din Muscel! Grija mea la închisoare a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era să n-o mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.” – conchide autorul Tratatului de antropologie creştină.
Prin stilul său de a „preda”, prin însăşi originalitatea sa, Petre Ţuţea e o figură de gânditor singulară, probabil incomodă în felul ei şi nu foarte actuală. Primatul „galaxiei imaginilor” în defavoarea „galaxiei Gutemberg”, confuzia dintre cultură şi informaţie, orientarea individului spre interesul imediat, concret, aflat sub zodia globalizării, îl îndepărtează pe gânditorul român de societatea actuală, dar alternativa propusă de dânsul este încă valabilă. Iar valabilitatea ei se datorează spectacolului Petre Ţuţea, unde: „Ideile fundamentale sunt articulate paradoxal, provocator, spre a toarce parcă ultimele esenţe din lucruri aşa-zicând statornice. Modul său constant de a fixa uriaşele tensiuni cerebrale este gândul formulat sentenţios, aforismul. Spre deosebire de Cioran însă, care se cufunda în cărţi ca să se purifice temporar de zgura existenţei prozaice, Petre Ţuţea preferă să nu zăbovească pe buza prăpastiei, ameninţându-se de goluri insondabile, ci să intre în Biserică.”
