România pare să fi inventat un model piramidal invers, unul în care valoarea vârfului determină anvergura bazelor. Un curent politic, un partid sau chiar o singură persoană pot ajunge să determine nu numai viața și activitatea celor ce îi urmează ci și viața tuturor celorlalți. Peste 26 de ani de experiență au condus la o adevărată artă de montare a piramidelor mici în structura piramidei ”puterii”, alcătuind diverse componențe ale acesteia, componențe care țin de interese de grup în loc să țină cont de interesul național. Ceea ce politicienii refuză să înțeleagă este faptul că fiecare asemenea piramidă mică poate oricând părăsi piramida mare, distrugând nu numai structura ei de putere ci și toate relațiile de viață determinate de aceasta.
Așa cum a demonstrat istoria postdecembristă, partide mici și personalități controversate au ajuns să constituie, împreună cu simpatizanții lor, o foarte nedorită balanță a puterii impunând, nu de puține ori, legi sau reglementări nepopulare în beneficiul unor minorități etnice sau politice dar în detrimentul majorității populației. Beneficiind și de aplicarea ”după ureche” a unor recomandări europene, drepturile minorităților au fost tranformate în platforme politice și de aici în sloganuri antiromânești pe care ”puterea” le-a îngăduit pentru a-și asigura o majoritate lejeră în parlament. Problema piramidelor inverse este aceea că ”stabilitatea” lor depinde mai puțin de numărul de cetățeni care formează sistemul lor clientelar ci de poziția în structura puterii a ”piramidelor constituente” deoarece cu cât acestea sunt mai apropiate de baza puterii cu atât o posibilă ”plecare” a lor este mai problematică pentru puterea în sine.
Cea mai recentă demonstrație a acestui principiu a constituit-o ieșirea PNL din USL. Chiar dacă înlocuirea cu piramide mai mici a stabilizat aparent piramida puterii iar parlamentarii deveniți demnitari și-au negociat mai multe drepturi cu PSD, la nivelul țării, simpatiile de dreapta ale populației ca și performanțele locale ale primarilor liberali au format un sindrom de nemulțumire care a explodat atunci când catastrofa de la Colectiv a demonstrat că, spoliat de lozinci și de planuri, guvernul Ponta este foarte, foarte fragil. Demisia lui Viorel Ponta și a guvernului său a fost o mișcare genială pentru că atât ”strada” cât și opoziția s-au trezit în brațe cu un cumul de probleme pe care nu erau deloc pregătiți să îl gestioneze.
Soluția Guvernului Cioloș este evident una de criză a politicii românești, care are nevoie nu numai de timp pentru constituirea noii piramide a puterii ci și de un liant valabil care să unească micile piramide într-un sistem îndeajuns de rezistent încât să înfrunte alegerile legislative de la sfârșitul anului.
Lasa un raspuns