Împovărați de ani, se țin de mână și vin grăbiți dinspre gara Burdujeni către stația de autobuz. Fiecare este sprijinul celuilalt. Sunt singuri. Pesemne că toți i-au părăsit. Și oamenii și puterile. După cum sunt de încovoiați, se vede că anii din spatele lor au fost grei. Pe lângă greutățile lor, probabil că au purtat în suflet și greutățile altora: ale copiilor, ale celor dragi… Câte nu se ivesc în viața unui om?!?
Autobuzul este plin. Își fac loc cum pot să ajungă să se țină de bara autobuzului. Doi tineri se ridică și-i invită să se așeze. Pe fața bătrânei se citește o mare bucurie și le mulțumește celor doi din toată inima. Și bătrânul este recunoscător, dar se bucură mai mult că soția lui nu trebuie să stea în picioare. Pare foarte firavă. Prin pielea subțire i se poate vedea fiecare os.
Bătrânul o ajută să se așeze, urcă lângă ea, îi ia mâna în mâna lui și-o îndeamnă să se uite pe geam: „Ca să mai vezi și tu lumea!”. Merg la spital. Au rugat-o pe taxatoare să le spună unde să coboare. O doamnă, de fapt o țață de aia care caută să se bage în sufletul omului cu orice preț, îi întreabă ce caută acolo. „Are cancer”, răspunde bătrânul oftând. Se uită la ea, își zâmbesc reciproc, cu dragostea și durerea oamenilor care știu că urmează o despărțire lungă. „Să vedem ce-i de făcut –continuă acesta. Poate dă Domnul și scăpăm noi și din asta!” –„Prin câte n-am trecut noi..”, îi răspunde soția zâmbind și strângându-l mai tare de mână.
În autobuz s-a lăsat liniștea. O liniște rece, mult mai rece ca vremea de-afară. Mulți avem lacrimi în ochi. Taxatoarea a făcut un gest omenesc și nu le-a mai cerut bani de bilete. Le-a dat așa, de la dânsa și pentru asta a crescut în ochii mei și sigur și în ochii celorlalți. Am mers tot drumul tăcuți, abia respirând, de teamă să nu deranjăm cu suflarea noastră dragostea și suferința celor doi.
Când am coborât, m-am uitat ultima oară la ei. Știu că n-o să-i mai văd niciodată, dar am vrut să le țin minte chipul și felul în care se țineau de mână. Pentru că nu cred că noi vom mai avea la bătrânețe un om care să ne fie aproape și care în astfel de momente să ne fie sprijin. Renunțăm prea ușor unii la alții, iertăm prea greu, iubim prea puțin și suntem mult prea egoiști ca să devenim același trup și același suflet, pentru a încerca aceleași bucurii și aceleași supărări. Devenim tot mai singuri, uitând că singurătatea nu doare la tinerețe, dar este mai rea decât cancerul când devenim bătrâni și neputincioși. Atât pentru azi!
Lasa un raspuns