Recenta apariție a lui Dan Puric la televiziunile de proastă reputație mi-a prilejuit o nedorită paralelă între titlul piesei lui Georges Feydeau și ingerința vizuală a, de altfel, apreciatului actor-mim-regizor în viața noastră. Pretenția sa de a propăvădui un amalgam naționalist-bisericesc de la înălțimea reputației sale și de a ne cere să-l credem pe cuvânt pentru mare parte din cele afirmate, e dincolo de talentul regizoral și interpretativ, burlescă.

Fără a ține cont de citatele extrase din contextul unor declarații anterioare ale lui Andrei Pleșu, dar mai ales de comentariile prilejuite de apariția colecționarului de papuci ai foștilor naționaliști, de la Zelea-Codreanu la Vadim Tudor, acest articol n-ar avea prea mult sens. Dar cum nu există piatră aruncată în iaz să nu stârnească valuri, am considerat necesar să contribuim și noi cu valul nostru, în beneficiul acelora care încă mai gândesc cu creierul propriu. Pentru a putea înțelege pretențiozitatea afirmațiilor lui Dan Puric, vom încerca să aducem ceva lumină în zonele pe care el le evită cu obstinație.
Mai întâi vom spune că orice captare dintr-un curent filosofic este cu atât mai calpă cu cât este mai limitată, lucru de altfel susținut și de către Andrei Pleșu. Nu poți lua două idei de la Sofocle, trei de la Codreanu, o jumătate de idee scoasă din context de la Țuțea și 5 ditirambe de la Vadim, să le bagi la mixer și să scoți o filosofie nouă, tocmai bună pentru maneliști și telenoveliste, fără să te lovești de opoziția filosofilor existenți. De altfel, domnul Puric face greșeala uzuală tuturor celor care NU l-au citit pe Țuțea, crezând că creștin-democrația filosofului și democrația-creștină a politicienilor ar fi cam același lucru. Astfel ia de la Țuțea fraze întregi, fără jenă și fără a menționa sursa, dar le pune în contextul dorit ceea ce duce la inadverdențesesisabile unui ochi de cunoscător.
Din păcate pentru domnul Puric, există numai două tipuri de filosofi. Primul tip este acela al filosofilor scolastici, retrași în turnul lor de fildeș pentru a studia o viață întreagă doar probleme teoretice. Al doilea tip este acela al filosofilor ”cetățeni ai cetății” care se implică în viața concetățenilor lor oferind ajutor fie prin atenționarea despre pericolele ce pot să apară, fie prin contribuția la soluționarea crizelor. Spun din păcate deoarece nu există posibilitatea de a mima filosofia și nici aceea de a o interpreta, oricâtă memorie scenică posezi. Ori să impui o credință falsă despre o superioritate iluzorie a unui popor care a cam încetat să existe, nu este nici măcar filosofie de nișă, este ori o minune venită de la Dumnezeu ori o piesă de teatru bufă jucată la scara unei națiuni.
Am mai spus-o dar sunt silit să mă repet, faptul că excelezi într-un domeniu este important exact atâta vreme cât te manifești în cadrul acelui domeniu. În momentul în care depășești acest cadru, nu ești cu nimic superior vecinului de palier, ca să nu mai zic că-i ești probabil inferior. Până și Mozart a fost genial numai în muzică domnule Puric, rămâi pe scena ta pentru că aici, în viață, lucrurile nu depind de scenarii.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.