El a fost proiectat și realizat de natura și voința dictatorială ale inițiatorului său, centrate în jurul unei singure idei: consolidarea puterii personale.
De la numirea unor oameni mediocri și șantajabili în funcțiile cheie și până la uriașa demagogie de acoperire a abuzurilor acestora prin sloganuri cu priză la cancelariile occidentale, gen „justiție independentă”, „lupta împotriva corupției”, „separația puterilor în stat”, totul indica dorința irepresibilă a lui Traian Băsescu de a controla totul, de a-și putea permite orice.
Evident că, acumulând putere personală și ilegitimă prin interpuși, cum ar fi șefii serviciilor secrete, șefii parchetelor și ai instanțelor supreme etc., i-a încărcat și pe aceștia, inevitabil, cu fracțiuni ale acestei puteri, tot personale și tot ilegitime.
Istoria ne-a arătat, însă, că problema de supraviețuire la putere a oricărui dictator devine, mai devreme sau mai târziu, poporul. Care, printr-o intuiție care înlocuiește de cele mai multe ori cu succes carențele de educație și de cultură, descoperă până la urmă înșelătoria și nu mai vrea să o accepte. În ce fel? Prin vot!
Nici nu i se terminase bine primul mandat și Traian Băsescu a fost confruntat cu o pierdere alarmantă de popularitate. Sondajele erau dezastruoase iar disperarea sa luase forma lăcrămării publice prin celebrul schelălăit „să-ți fie rușine, Dinu Patriciu”!
La prezidențialele din 2009 Sistemul marca Traian Băsescu și-a arătat primele „virtuți”. Vizita lui Geoană la Vântu, votul suprarealist din diaspora, miile de reclamații de fraudă electorală ignorate de BEC reprezentau nivelul și forța de mistificare pe care le atinseseră, la acel moment, instituțiile de forță ale statului român în lupta lor cu fentarea democrației.
Glonțul care i-a șuierat atunci, pe la ureche, a stimulat imaginația dictatorială a fostului președinte. Sistemul trebuia să inventeze ceva mai eficient, să facă mai mult decât făcuse până atunci pentru contracararea voinței populare, din ce în ce mai radicalizată împotriva sa.
La vremea respectivă, răspunsul Sistemului la ordinul alarmat al președintelui a constat din două măsuri cardinale:
- construirea unei rețele internaționale de ziariști străini și organe de presă cu notorietate care să poată fi mobilizată să acționeze la ordin, prompt și convergent în momente critice, și
- realizarea unui monopol pe sursele românești de informare a cancelariilor străine importante și a instituțiilor majore ale UE.
Prima măsură s-a implementat sub coordonarea SIE, în principal prin intermediul ICR care a alocat bugete importante acordării de burse și excursii de studiu unor jurnaliști străini care urmau, ulterior, să-și arate recunoștința (ceea ce s-a și întâmplat în timp, cum a dezvăluit, repetat, presa liberă din România).
A doua măsură a căzut în sarcina SRI, care a reușit, prin metode specifice, fie să acrediteze oameni „verificați” pe lângă ambasade și instituții europene, fie că „convingă” corespondenții deja agreați de acestea să adopte pozițiile dorite de Sistem.
Astfel se explică salvarea de către americani a lui Traian Băsescu, după referendumul în care l-au trimis acasă 7.5 milioane de români (vă mai amintiți de emisarul american Philip Gordon sau de europarlamentarul Monica Macovei și de minciunile lor sfruntate despre, chipurile, peste 1.5 milioane de voturi fraudate?).
Și tot astfel se explică și lista cu poruncile lui Barosso, acceptată de Victor Ponta al cărui partid tocmai câștigase alegerile legislative cu peste 60%.
Dar, de atunci, lucrurile n-au stat pe loc. Instituțiile de forță românești, din ce în ce mai puternice și scăpate de sub orice control democratic, au transferat forța lor, să zicem îndreptățită până la un anumit punct, unor conducători slabi, contaminați de vicii dictatoriale. Spun „slabi” în sensul că nu au avut tăria de caracter să reziste tentațiilor corupătoare. „Slabi”, dar, totodată, foarte puternici. Odios de puternici. Și, pe deasupra, și lipsiți de scrupule!
Cea mai recentă găselniță a Sistemului în materie de deturnat votul popular este implicare în joc a străzii. Tehnici de manipulare în masă, rafinate savant prin intermediul celor mai moderne și costisitoare cuceriri IT, au fost experimentate cu succes de cel puțin trei ori de la alegerile din decembrie 2014 (prezidențiale, Colectiv, Ordonanța 13). Prin folosirea unor emoții colective relativ banale, amplificate artificial până la paroxism, zeci de mii de oameni onești dar creduli sunt puși pe picior de război cu sentimentul apărării cauzei ultime. Acum ori niciodată!
În susținerea bunei lor credințe ei invocă, atunci când sunt întrebați, principii înalte: dreptate, justiție necruțătoare, patriotism. Dar încălcarea exact a acestor principii îi lasă indiferenți dacă se produce în tabăra lor. Și cu lucruri mult mai grave, cum ar fi jefuirea și vulnerabilizarea strategică a țării prin defrișări iresponsabile, încălcarea grosolană de către DNA a Constituției României prin imixtiunea abuzivă în treburile puterii executive ș.a.m.d.
Aud în aceste zile multe voci, chiar din rândul jurnaliștilor și analiștilor pe care îi respect, care acuză Parlamentul de pasivitate în raport cu abuzurile din justiție, tot mai des prezentate public și din ce în ce mai revoltător de grave. „Faceți ceva să le stopați! De-asta v-au trimis românii acolo. Nu ne trădați! Imbunătățiți legile! Uzați de puterea pe care v-am dat-o!”
Resimt și eu frustrarea. Dar, oare, practic, parlamentarii români ar putea ei, duce până la capăt, astfel de inițiative privind reforme în justiție?
Răspunsul l-am avut cu Ordonanța 13. Nu, nu ar putea! Au încercat, și sistemul i-a învins. De ce au cedat și au retras-o? Pentru că ar mai fi trebuit să reziste o săptămână și nu au fost în stare. În ritmul pandemic în care funcționa jucăria sistemului de scos oamenii în stradă, în preziua împlinirii termenului de intrare în vigoare a ordonanței, România ar fi fost în revoluție.
Singura posibilă reacție cu șanse de câștig putea fi o contramanifestație a susținătorilor PSD. Riscurile erau și în acest caz foarte mari pentru că, deja, mișcarea anti Grindeanu fusese lăsată prea mult să se dezvolte.
Orice inițiativă ar avea parlamentul acum, în direcția eliminării abuzurilor DNA, aceasta ar fi imediat prezentată de către adversari ca un atac la justiție și la Laura Kovesi. Iar flama manifestațiilor manipulate de Sistem ar reizbucni cu și mai mare intensitate.
Deocamdată Sistemul are acest antidot la votul majoritar al românilor: strada! „Nedemocratic, nedemocratic, dar, data viitoare, nu mai scăpați”!
Băsescu s-a salvat de majoritatea USL prin sprijinul american și prin monopolul asupra informațiilor despre România furnizate UE prin trepădușii săi.
Iohannis și Sistemul încearcă să se salveze de majoritatea PSD – ALDE și prin metodele lui Băsescu dar, mai ales, obligați de evoluțiile geopolitice, prin implicarea străzii în disputele politice din țară.
Din păcate, așa stă situația acum când comentăm: deocamdață, în România, nimeni nu se poate lupta cu Sistemul. Capacitatea sa, demonstrată, de a scoate în stradă sute de mii de protestatari, la comandă, transformă și Parlamentul și Guvernul în victime sigure.
De aceea, consider că armistițiul la care s-a ajuns acum este în favoarea PSD – ALDE și nu în favoarea Sistemului.
Sistemul abia așteaptă pretextul redeschiderii ostilităților.
Cum s-ar putea reveni la normalul supremației democrației? În două feluri:
- Fie prin continuarea detonării din interior a Sistemului, până la atingerea unei mase critice care să genereze schimbarea profundă;
- Fie prin anihilarea de către exponenții PSD – ALDE a măsurilor prin care sistemul îi domină, atât în plan extern cât și intern, construindu-și arme cel puțin la fel de redutabile.
Nu voi înțelege niciodată de ce strategii PSD – ALDE nu au creat deja un grup de experți IT care să facă exact ce fac oamenii Sistemului, dar în sens contrar. Și, eventual, mai bine. Această supremație zdrobitoare pe rețelele de socializare a TFL-iștilor este una dintre cheile de boltă ale forței Sistemului din acest moment.
Dar, despre asta, cu altă ocazie.
Sursa: Contele de Saint Germain
