Ana venea de la liceu pe la ora 16. Paltonul alb, nefiresc de alb, o făcea aproape invizibilă printre nămeţii de zăpadă care picaseră anul acela. Noroc că nasul îi era mereu roşu de la frig. Dar şi ăla mic şi cârn, era greu de ghicit. Îi ghiceai mai degrabă ochii şi zâmbetul. Ambele nespus de frumoase. Sau cel puţin aşa credea Dumitru. Dacă se putea, toată ziua s-ar fi uitat la dânsa. Şi nu numai el. Jumate de sat abia respira când apărea Ana. Inclusiv femeile măritate se opreau din lucru şi oftau, aducându-şi aminte de cele tinereţi când arsura sângelui le scria încă viața. Am zis jumate de sat, pentru că de-acolo făcea la dreapta, pe ulița Fercalenilor şi gata cu fericirea! Cei din partea de sus a Paltinului, erau văduviţi de asemenea privelişte care îl punea inclusiv pe Dumnezeu din ceruri pe gânduri. Cică: „mă Petre, mare artist îs!”- că Dumnezeu vorbeşte aşa, mai pe ţărăneşte, nu umblă cu înflorituri ca la oraş. Sf. Petru săracul, înghiţea în sec şi gândea la cât de amară şi plină de ispitiri e viaţa cea de sfânt părinte şi mare portar al Raiului. Dacă ar fi fost el Dumnezeu, şi-ar fi făcut o soaţă. Atât iar trebui! Că bune şi pline de minuni îs grădinile Raiului, dar ca un suflet cald de femeie nimica nu-i… Şi aşa nişte timpuri trăia, că numa urâte şi schiloade îi treceau pragul porţii pentru desfătarea întru cele cereşti…
Ana avea 17 ani când se întâmplau toate astea. Habar n-avea că purta cu sine patimi şi doruri arzânde. Ea ştia că are de învăţat la chimie. Următoarea zi trebuia să se dea lucrare, iar chimia nu era printre obiectele ei preferate. Obosită de atâta drum, se aşeză puţin pe trunchiul unui copac aflat la marginea drumului. Din locul unde stătea, putea să vadă întregul sat. Îi era drag acest loc. Se simțea întradevăr ca acasă. Nici măcar câinii n-o lătrau. O ştiau a locului, o simțeau de stăpână.
În sufletul ei își făceau veacul deprinderi uitate de lumea asta nouă. Ea cunoștea că râul pe care-l vede are suflare și că din el, la Boboteză, se nasc trei fete cu părul argintiu ce dau iama în cugetul flăcăilor îndemnându-i la însurătoare. Știa că salcâmul strâmb din vârful dealului a fost cândva om cu însemnătate în crucea vremurilor și că baba Paraschiva de sub pădure l-a cunoscut pe însuși regele Solomon, pe care l-a amăgit într-o seară plină de dezmierdări și suspine să-i dea secretul vieții veșnice. Când s-a dumirit regele că a făcut o greșeală, a poruncit s-o omoare, dar ea avea deja rod în pântece, iar el nu atingea parte femeiască dacă avea în ea viață. A pedepsit-o în schimb Dumnezeu. Copilul s-a născut cu un corn în frunte și trup de cal, iar oamenii i-au zis Inorog. A trăit săracul prin păduri, mii de ani, că și el avea sămânță de nemurire în suflet. Paraschiva credea că o să-l aibe alături o veșnicie, dar soarta a vrut să fie altfel…
Pe când încă își păstra darul tinereții, Paraschiva s-a îndrăgostit Mehdar, solomolarul celor 9 lumi albe de la Răsărit. Se iubeau atât de tare încât Paraschiva a uitat că avea un fiu, Inorog, și că acesta o purta în inimă ca pe-o icoană. Sute de ani, Inorog a așteptat ca maică-sa să-i dea o îmbrățișare sau măcar să-l sărute pe frunte. Ea n-avea timp, se ascundea de el și își păstra toată căldura inimii pentru Mehdar! Mehdar era lumina sufletului ei unde acesta își clădise castel de opal scos din ochii a 12 cete de diavoli vineții. Văzând asta, Inorog s-a hotărât să-l omoare pe Mehdar. Doar că aceasta avea o suliță înmuiată în sângele lui Iisus Domnul, iar nemurirea e lucru știut că poate fi luată doar prin atingerea celui care o dă. Așa că atunci când Inorog l-a atacat pe solomonar, acesta a o scos suliță și i-a înfipt-o crucea pieptului, clipă în care Inorog a simțit că se prăvale într-o prăpastie în care întunericul e rege, iar lacrimile au formă de clopot care când se varsă, vestesc lumii de apoi că vin oaspeți.
Paraschiva a văzut toate astea de pe vârful dealului unde avea bordei. Când și-a văzut fiul fără suflare, i s-a uscat inima. Pe loc i s-a uscat și a căzut! Așa cum cade un măr peste care dă gerul cel mare al iernii, așa a căzut inima ei pe pământ. Acolo unde căzut, a apărut în aceeași clipă un izvor cu apă amară din care se adapă până în ziua de azi cei oropsiți, alături de mieii cu lână de aur a Celui de Sus. Paraschiva a îngenuncheat lângă inima ei, a ridicat-o de jos, a mângâiat-o cu palmele ei aspre, pline de înțelepciunea nescrisă a veacurilor, a sărutat-o, apoi a pisat-o într-un bol de lemn și a fiert-o cu apă din izvorul amintit, bolborosind cuvinte a căror putere doar ea o știa. Seara, după ce s-a iubit cu Mehdar în poiana unde Inorog a fost omorât, i-a dat-o s-o bea. Atunci Mehdar s-a făcut stea cu 5 colțuri și a fost pus cu blestem de mamă să stea de strajă la poarta începuturilor de lumi, unde nici rugăciunea nu poate ajunge.
Da! Ana știa toate astea dar nu le spunea nimănui. Le păstra pentru ea, ca o pe o zestre! Știa că tinerețea ei nu era terminată, iar poveștile încă îi țineau de cald…
Lasa un raspuns