„Preoții și-au făcut mai mult decât datoria și este o cinste pentru cler, care alături de ostași, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Țară și Neam”, declara în Decembrie 1918, mareșalul Prezan.
Este mai puțin cunoscut faptul că prin activitatea patriotică pe care au desfășurat-o în anii 1916-1918, preoții români și-au adus o contribuție însemnată la făurirea statului național român unitar, mulți dintre ei suferind până la jertfa vieții în momentele grele ale războiului.
Protoiereul Constantin Nazarie – Șeful Serviciului Religios al Armatei din acea perioadă, spunea despre slujitorii credinței următoarele „Preoții, în vremi așa grele, au dat dovezi de o abnegație, de un curaj, de un spirit de jertfă și de o activitate așa de înțeleaptă, spornică și folositoare că și-au atras admirația și respectul tuturor militarilor, asigurându-și locul de cinste în rândurile lor și devenind element absolut indispensabil, cum și este”.
În cele ce urmează, ne propunem să arătăm prin ce au trecut preoții ortodocși din Bucovina, împreună cu intelectualii și soldații români în perioada Primului Război Mondial, folosindu- ne de o cercetare de mare anvergură a doamnei Alexandrina Cuțui, publicată în „Analele Bucovinei” în 2010, o cercetare pe care o considerăm relevantă pentru tema acestui articol.
Situația preoților din Bucovina
Distinsa cercetătoare Alexandrina Cuțui, ne arată în articolul domniei sale „Bucovina și Primul Război Mondial. Contribuția clerului la război, prizonierii și refugiații” că preoţii erau principalii „suspecţi” în ochii autorităţilor, aceştia fiind declaraţi iredentişti încă dinainte de începerea războiului. Prin atitudinea lor, au stârnit ura şi neîncrederea mai marilor provinciei care au încercat să-i compromită în ochii autorităţilor de la Viena şi ai locuitorilor provinciei. Şi cum nu aveau de ce să-i acuze, vina care li se aducea era rusofilia. Preoţii şi învăţătorii au fost împotriva cămătăriei, alcoolismului, a destrăbălării şi a tuturor mijloacelor neumane de exploatare şi despuiere materială şi de îngenuncherea totală a populaţiei din pătura de jos a societăţii. Prin acţiunile lor, în acest caz au „deranjat” în decursul anilor pe comercianţii vremii, care în mare parte erau evrei. Acum venea vremea lor să se răzbune. Habsburgii îi foloseau la spionajul intern. Prin urmare, denunţurile neîntemeiate şi false le reveneau lor în cea mai mare parte, dar şi rutenilor care sperau la înfăptuirea Marii Ucraine. Acuzele care se aduceau erau grave şi, de cele mai multe ori, cazurile se terminau prin executarea celor „vinovaţi”. Tribunalele erau pline, de aceea se găseau spânzurători în drumul mare, iar pentru a învinui pe cineva era necesar să se găsească trei martori.
Cazurile preoților din Frumosu, Rarancea, Volcineţ și Siret
Amintim aici unul dintre puţinele cazuri cu un final fericit. Este vorba de părintele Brăileanu din Frumosu, „acuzat să fi spus parohienilor săi că austriecii n-au nici un drept asupra Bucovinei, pe care au răpit-o în mod nedrept de la Moldova. Românismul părintelui Brăileanu era recunoscut în Bucovina, iar în România vestea despre executarea acestui bătrân preot bucovinean, decorat de Regele Carol cu «Steaua României», putea să producă oarecari nemulţumiri, puteau deveni încurcături dăunicioase pentru propaganda austrofilă de la noi” . De rusofilie a fost acuzat şi părintele Prelici din Rarancea, „care a fost arestat că înainte cu câţiva ani se văzuse la el un calendar rusesc”. Un alt caz întâlnim la Volcineţ, unde „Freier denunţă în scris prefectului Iosephowicz din Siretiu că preotul Isopescu din Volcineţ ar fi «suspect» de «simpatie» cu ruşii, pentru că, pe când trecea o patrulă rusă prin sat, părintele sta la fereastră şi «zâmbea». Jidanii din Siret peste tot sunt împotriva părintelui Isopescu, pentru că poartă pe piept o cruce după obiceiul rus, ceea ce denotă «simpatie». Tot aşa părintelui Pauliuc din Siretiu, i s-a socotit ca mare crimă faptul că Sfinţia Sa, în ziua ocupării Siretului de către ruşi, s-ar fi arătat în stradă cu pălărie şi pardesiu nou. Aceasta nu ar fi însemnat nici mai mult nici mai puţin decât «simpatizare» cu ruşii”.
Alte cazuri de preoți abuzați
Cele mai incredibile acuze li se aduceau preoţilor şi toate aceste se întâmplau din cauză că voiau să fie români până la moarte, voiau să fie la fel ca fraţii lor de peste graniţa sudică. De pildă, „pr. Dariiciuc ar avea bancnote ruseşti. Jandarmeria l-a arestat şi i-a confiscat pretinsele bancnote, a făcut socoteala banilor şi a găsit curat un milion şi jumătate de ruble. L-au târât apoi în lanţuri cot la cot cu criminalii ordinari, până la Rădăuţi, unde judecătorul Teperberg a constatat că pretinsele bancnote ruseşti erau nişte lozuri sârbeşti admise de Austria de câţiva ani. Tribunalul din Rădăuţi nefiind competent să-l libereze, părintele a fost târât încă la Suceava şi de acolo la Humor”. Situaţia ajunsese cumplit de apăsătoare. Dacă se trăgeau clopotele în sat era un semn pentru ruşi. Dacă ardea o lumânare într-o fereastră, la fel era considerată. Dacă se întâmpla ca să intre într-un sat o patrulă rusească pe o uliţă mai dosnică, atunci sigur însemna că românii i-au anunţat să vină pe acolo. Veneau spioni chiar şi în biserici şi asistau la slujbe: „Părintele Bucevschi din Budineţ a fost denunţat fals de jidanul Iankel-WolfRetter, crâşmar în aceeaşi comună, iar părintele dr. Păsăilă a fost arestat pentru că a vorbit în biserică în sens «nepatriotic». Preotul Cristofor Iliuţ din Fundul Moldovei a fost denunţat de înaltă trădare, pentru că ar fi dus mâncare ruşilor prin pădure. A fost găsit apoi nevinovat, dar judecătoria a eliberat apoi denunţătoarea pentru că preoţimea este toată «suspectă». Pr. Caragea a fost denunţat de iredentism de o listă de vreo sută de oameni. Dintre aceştia, cincizeci erau fictive, ei neputându-se găsi nici până în ziua de azi” ; „Părintele Zopa din Cernăuţi la strigătul de alarmă al unei jidauce, care, trăgând cu urechea la conversaţia lui cu o veche parohiană a sa, crezuse că descoperise în el un spion rus – aşa spune ea –, a fost atacat îndată de sutele de jidani îngrămădiţi ca de obiceiu în piaţă şi pe străzi, fu dat pe mâna vardiştilor şi dus în huiduiala, scuipările şi batjocorile mulţimii jidoveşti la secţie, unde jidauca amintită, împreună cu doi jidani, au depus denunţul împotriva preotului”.
Situația intelectualilor
Acestea sunt doar o parte a abuzurilor făcute asupra unor preoţi care activau pentru cele sfinte ale lor. Pe lângă ei au avut de suferit şi ceilalţi intelectuali, dar şi populaţia de rând. Din populaţia paşnică şi tolerantă ce o avuse Bucovina până atunci, acum toţi se transformaseră în spioni şi trădători ai Imperiului Habsburgic. „O teroare nemaipomenită se dezlănţuise până atunci în Bucovina. Spânzurătorile erau necontenit în funcţie, inculpaţii nu mai erau traduşi în faţa vreunui consiliu de război, ci executaţi imediat fără nicio judecată” . În mijlocul acestor lupte, profesorii germani şi evrei de la Universitatea din Cernăuţi începuseră să transporte avutul acesteia în provinciile centrale ale imperiului. Românii luptau ca măcar Biblioteca Universităţii din Cernăuţi să rămână pe loc. În acest timp, „România stă înspăimântată, nu se clinteşte. Pândeşte cu arma la picior pârjolul. Încă nu se arătase încotro trage cumpăna sorţii. Dar eu, eu mă mistuiam în chinurile aşteptării ceasului izbăvirii Bucovinei”, afirma Constantin Turtureanu în cartea „În vâltoarea războiului (1914–1919). Amintiri”. Este știut că România adoptase o măsură, prin „hotărârea Consiliului de Coroană, ce a avut loc la 21 iunie – 3 august 1914, la Sinaia, unde s-a hotărât păstrarea neutralităţii sub forma «expectativei în apărarea frontierelor»” . Aceasta avea să dureze până în 1916. Însă guvernul liberal care se instalase la putere, în fruntea căruia se afla I. C. Brătianu, „avea să aducă în prim planul activităţii guvernamentale o problemă de mare sensibilitate pentru toţi românii, cea a înfăptuirii României Mari”.
Situația soldaților români din armata austro-ungară
Austriecii înrolaseră aproape 10% din populaţia românească, iar pe străini i-au protejat. Nu mai amintim de evrei, pe care i-au scutit de serviciul militar, dar în schimbul unor servicii. Cei mai mulți dintre evrei au fost lăsaţi la aprovizionare. „Intervalul anilor 1914–1918 a însemnat pentru monarhia austro-ungară mobilizarea unui număr de peste 9 000 000 de soldaţi. Operaţiunea mobilizării s-a extins asupra tuturor naţionalităţilor înglobate în monarhie, iar cifra rezultată a fost echivalentul procentului de 17,2% din numărul total al populaţiei. Din totalul militarilor mobilizaţi, jumătate – aproximativ 4 500 000 de soldaţi – au fost destinaţi frontului. Fiind incluse în Imperiu, Ardealul (Transilvania) şi Bucovina nu au fost scutite de acest tribut uman plătit armatei austro-ungare”. Aceşti soldaţi au avut de îndurat greutăţile frontului. Slaba aprovizionare cu alimente, arşiţele verilor şi frigurile puternice din timpul iernilor au avut un bilanţ tragic: „41 739 au murit pe câmpul de luptă, 11 275 au murit în urma rănilor şi bolilor căpătate în lupte şi 25 405 au rămas invalizi” . Războiul între cele două mari puteri, Austria şi Rusia, s-a dat, după cum am văzut, în mare parte pe pământul românesc al Bucovinei, iar bucovinenii „au fost puşi să lupte în cele mai grele sectoare ale frontului”.
Dezertarea si prizonieratul
Este știut faptul că mulți bucovineni dezertau, nemaivrând să lupte pentru o cauză care nu era a lor, iar cei care erau cu frontul mult mai spre est au ajuns în Rusia. Dezertorii care au avut norocul de a ajunge la fraţii români, o mare parte s-au stabilit în judeţul Iaşi ca refugiaţi. Acestora li s-a oferit posibilitatea de a lucra la pădure, prin acordul prefectului judeţului Iaşi: „dezertorii din armata austro-ungară să fie plasaţi la muncă în comuna Bădeni, la pădurea domnului inginer Goangea”. Numărul acestora ajunşi în ţară a fost infim în comparaţie cu a celor ce au ajuns în Rusia. În lagărele ruseşti, prin capturile făcute de armata rusă, dar şi prin dezertările în masă, a ajuns un număr de „peste 2 000 000 de militari din cadrul armatei austro-ungare. Din acest număr total, aproximativ 120 000 dintre ei au fost români ardeleni şi bucovineni”. Aici prizonierii au avut de întâmpinat alte greutăţi. Pe lângă foamea care o aveau de îndurat din cauza mâncării puţine şi de proastă calitate, prizonierii erau repartizaţi la moşieri ruşi, unde munceau câte „18–20 de ore pe zi, primind în schimb 20–25 de copeici şi două cămăşi pe an”. Ruşii, în „mărinimia” lor, după revoluția bolșevică, au impus un regim de detenţie mai „relaxat”, în sensul că românilor li se permitea să meargă la cinematograf, la spectacole, dar întotdeauna aceste înlesniri erau însoţite de lecţiile despre „importanţa victoriei socialiste”.
Lasa un raspuns