Vine o vreme când scâncetul copilului tău devine cel mai frumos cântec din întreaga lume, iar vocea lui mică se așează peste sufletul tău ca o plapumă plină de alb și bucurie. Cu fiecare respirație a sa, realizezi că poți număra eternitatea pe degete și că necuprinsul se termină acolo unde începe zâmbetul său. Viața ta se transformă într-o pasăre cu aripi a cărui zbor stă închis într-o clepsidră deja întoarsă. Dacă ar fi ceas ar face tic-tac, tic-tac, dar așa lasă să curgă prin dânsa un nisip fără început, fără zgomot, ca o liniște nepământeană de care ți-e dor. Ești părinte! Ești tot ce poate fi mai mult un om!
Singura poveste adevărată de dragoste este cea dintre tine și copilul tău. Cum l-ai luat în brațe, simți că în sufletul tău a crescut un nou Paradis din care nimeni nu vă poate izgoni. Cuminți, vă așezați acolo pentru veșnicie. E cuibul vostru plăcut și cald ca laptele cu cacao într-o iarnă plină de frig și viscol. Acolo o să vă regăsiți ori de câte ori vă este dor unul de altul. Îl iei de mână, îl săruți pe frunte, pe nas, pe guriță. „Totul va fi bine, Spiriduș! Promit!…” Pentru că acolo el va fi întotdeauna mic, indiferent de vârsta pe care o are. Iar tu, pentru dânsul, vei avea mereu vârsta copilăriei sale. Iar mirosul… mirosul va fi tot timpul cel al vârstelor de început.
Tu, tăticule, indiferent de ce vârstă vei avea, o să ai impresia că viața ta abia acum începe alături de mica minune pe care o ții în brațe. Începi să fii mai bun, să fii mai corect, să îți recreezi universul potrivit așteptărilor pe care crezi că le are copilul tău de la tine. Tot ce îți părea imposibil se transformă peste noapte în posibil, numai cu scopul de a nu-ți dezamăgi ghemotocul de viață pe care l-ai creat. Devii mai curajos. Viața nu mai are greutăți, are doar provocări și devii brusc extrem de priceput la matematica existențială, pentru că reușești să găsești soluții pentru orice problemă. În sfârșit ai devenit om mare. Până acum numai ai copilărit…
Tiptil, simți cum sângele tău se transformă în rubine împrăștiate pe peretele de mătase al nemuririi, ca niște stele plantate pe cer cu gândul că atunci când vor fi mari, se vor transforma în vise împlinite…
PS: Fac alergie la părinții care vor să fie „perfecți” și caută să-și transforme copilul în „perfecțiunea întruchipată”. De suficienți ani am de-a face cu o mulțime de ființe așa zis „perfecționiste”, care în „perfecționismul” lor ascund o grămadă de frustrări, nesiguranță, lipsă acută de stimă de sine și mă feresc să vorbesc despre bunul lor simț, ca să nu iau foc. Sunt niște părinți nefericiți, care cresc copii nefericiți și, ca bonus, îi trimit la școală, unde îi fac și pe profesori, nefericiți. Creează pentru pruncii lor o lume a falselor așteptări și a falselor năzuințe, o lume din care dacă nu ies, vor avea de suferit toată viața.
Lasa un raspuns