Dulcea ispită a sinuciderii

Uneori ai sufletul atâta de gol încât nu pot crește în el nici viermii deznădejdei. Vântul, dacă ar trece prin el, nu s-ar împiedica de nicio trăire, de nicio speranță, de niciun un vis, de niciun gând.  Ești ca deșertul Sahara, doar că nu ai nisip, nu ai soare, nu ai nimic.

Despre fetița mea nenăscută

Viitorul unei țări stă în educație! Pare un slogan comunist, dar e cât se poate de capitalist și incredibil de democratic. Nu mă voi referi aici la educația instituțională, din școli, licee și universități, ci mă voi referi la educația oferită de societate și familie.

Sărăcia ucide

Octavian Butuza s-a sinucis. Era unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști din Maramureș și poate unul dintre cei mai talentați.

Minunea din Gara Burdujeni

Ieri seara (miercuri n.n), pe la 21:30, în gara Burdujeni, un grup de tineri cântau cântece religioase și împărțea mâncare oamenilor săraci.

Aventuri din Stupca (III)

Sâmbăta aceasta, mi-am condus un foarte bun prieten pe ultimul drum... ultimul drum al burlăciei...

Educația și problemele lumii contemporane

Unul dintre elementele definitorii ale societăţii în care trăim este schimbarea. Omul modern este obligat să înveţe necontenit, dеоarеcе însăşi cunоaştеrеa umană sе dеzvоltă cоntinuu şi ехроnеnţial.

Editorial despre nimic

Sunt momente când rămânem fără inspirație, fără motivație, când n-avem absolut niciun chef să ne achităm de responsabilitățile ce ne revin.

Poveștile huțulilor (V): Vrăjitoarea din Zalomestra

Misterioși ca munții în care și-au găsit liniștea, huțulii poartă cu ei secrete pe care societatea modernă nu le poate pătrunde. Ascunși în inimile munților, timpul și locurile unde au ales să-și petreacă viața i-a îndemnat spre alte tipuri de cunoaștere, pe care unii o pot considera ocultă, dar pentru dânșii e la fel de firească ca foșnetul frunzelor de mesteacăn la o adiere de vânt. Rareori se întâmplă să le arate celor străini crâmpeie din zestrea lor magică, din intimitatea unei spiritualității unde diavolul și Bunul Dumnezeu trăiesc aievea, ca și cum ar fi vecinii de la care împrumută o cană cu lapte sau un ciubăr cu smoală, în funcție de interes. Huțanii zâmbesc cu fereală atunci când îi întrebi de vrăji, de farmece, de acele locuri unde normalitatea lumii moderne e lăsată deoparte, iar hățurile vieții și ale morții trec în mâinile unui destin ce poate fi schimbat în bine sau rău prin puterea unei simple invocații. Nici unul nu va recunoaște deschis că în familia lui se practică magia, sau că într-o seară de Sânziene a înfipt un cuțit descântat într-o rădăcină de ferigă care a sângerat pentru a-i aduce în pat viitoarea soție. Nu, nu îți vor spune nicicând aceste lucruri, până nu te simt de-al lor, până nu consideră că poți înțelege aceste legi de-o seamă cu veșnicia cărora li se supun și a căror continuitate este transmisă din tată în fiu numai prin viu grai. Cu cât urci mai mult în munte, în căutarea cătunelor locuite de acest neam desprins din povești, cu atât mai mare e misterul ce le înconjoară ființa. Cu atât ai parte de povești sau întâmplări incredibile pe care nicăieri altundeva nu le-ai putea trăi.

Dacă aș fi Pădure…

Dacă aș fi Pădure, aș fi veșnic în doliu, ca o mamă ce și-a pierdut copiii în război. Aș cunoaște deznădejdea de a nu mă putea proteja de hoardele cotropitoare de oameni, care îmi împuținează viața clipă de clipă, zi de zi, ca o molimă închinată morții, ca un cancer fără leac. Aș plânge cu lacrimi de sânge fiecare lovitură de topor, fiecare crestătură de drujbă, fiecare copac doborât cu ură, nepăsare, iresponsabilitate. Și asta o face fratele meu, Omul! Cel în care aveam atâta încredere încât i-am încredințat viața mea, preferând să mă sacrific ca lui și copiilor lui să le fie cald. Cel pe care l-am iubit atât de mult, încât am acceptat să mă transform pentru el în casă, pentru a-l putea proteja de rele, am acceptat cu bucurie să-i fiu masă, icoană sau pat, pentru a se odihni după o zi de muncă. I-am oferit hrană când era flămând, alinare când era trist și liniște când era zbuciumat. L-am apărat de vrăjmași, ascunzându-l în codrii mei de cei care îi vroiau răul, i-am oferit apă când era însetat și speranță atunci când nimeni nu mai credea în el. Dragostea mea pentru el era atât de mare încât îi ofeream toate bogățiile mele, fără a cere nimic în schimb, fără a spune un cuvânt care să-l supere.

Poveștile Huțulilor (IV): Tradiţii

Tradiţiile unui neam sunt expresia fiinţei sale lăuntrice, reflectând concepţia despre viaţă a acelei comunităţi. Obiceiurile practicate cu diferite ocazii corespund, de obicei, cu sărbătorile religioase de peste an şi cu evenimentele principale, tot cu caracter religios, ce marchează destinul omenesc. Ne referim aici la botez, nuntă şi înmormântare. Din lipsa spaţiului ne vom referi pe scurt doar la obiceiurile practicate de către comunitatea huţulă la sărbătorile de peste an, considerând că acestea ne oferă o perspectiva clară asupra originalităţii etnice a acestui neam. Pentru a face o distincţie clară între populaţia huţulă şi cea ucraineană, vom remarca faptul că primii au fost şi sunt ortodocşii, creştinizaţi între anii 600-900 cu credinţa propovăduită de Iisus (adică ei consideră ca nu au mijlocitor între ei şi Cel de Sus, mântuindu-se prin sine) în timp ce ucrainenii sunt creştinizaţi abia după anul 988, pe timpul lui Vladimir cel Mare, în rit Bizantin, majoritatea fiind greco-catolici (ceea ce presupune că mijlocitorul lui D-zeu pe pământ este conducătorul, regele), care în 1946 au fost integraţi cu forţa în Biserica Ortodoxă Rusă. Existând această diferenţă, evident că şi tradiţiile diferă între cele două popoare, fără a exclude însă influenţele apărute în urma interacţiunii dintre ele. Din acest motiv, putem afirma că tradiţiile huţăneşti se aseamănă mai degrabă cu cele româneşti decât cele ucrainene.

Secretul nereușitei în viața în 502 cuvinte

Se ia o viață: a mea, a ta sau a altuia. Se dă la puricat și se descoperă că ești, sunt sau e un ratat. Se stă pe gânduri, se judecă, se pun semne de întrebare, se crucește și se emit concluzii. Uneori se intră chiar în depresie.

România misterioasă sau despre Noua Lege a Vechiului Cod Zamolxian

Țara noastră a dat lumii mulți inițiați. Rolul lor, în mersul lumii, este acela de a ne arăta calea cea mai firească de urmat pentru a evolua. Pe această cale magistrală păşeşte Kesarion Breb, eroul romanului sadovenian „Creanga de Aur”, menit a fi noul Decheneu din muntele Koganionului.

Despre mândria religiilor

Greşeala tipică marilor religii ale lumii este aceeaşi: fiecare îşi declară supremaţia în faţa celorlalte. Orbiţi de doctrina religioasă în care ne naştem, închidem ochii în faţa evidenţelor care ne demonstrează că toate formele religioase provin din una singură, unică şi păstrătoare a întregului adevăr.