Pe vremea aia, puricele nu se potcovea cu 99 de ocale de fier și nici nu a fost odată ca niciodată. A fost cândva, la început de iarnă, când Fănică a lui Otrocol încă scotea oile pe dealul Răbâiei ca să pască ce-a mai rămas de pe urma toamnei. În ziua respectivă, a ciobănit câteva ore pe la Capu Dealului, dar un vânt aducător de iarnă l-a izgonit de pe cea culme de deal și l-a mânat cu turma sa pe lângă Pârâul Găinii, spre Reghi. Acolo găsea oleacă de pădure și dos pentru sine și behăitoare. Că behăiau oile lui de ziceai că vine sfârșitul lumii. Le primise zestre de la socră-său când o luase pe Sofica de nevastă. Se cunoștea că-s din neamul lor după behăit. Că așa făcea și nevastă-sa când de întorcea afumat acasă. Mă rog, el cam asta auzea, ea se prea poate să fi scos alte sunete, dar lui i se părea că-i tot în ocol cu oile. Apăi dacă mai venea și soacră-sa, n-avea tihnă până dimineața. Beheheee, prostule… beheheee nimicarule… beheheee calicule… beheheee Terchea-Berchea… Tot în astfel de vorbe alese îl țineau până dimineața. Noroc că el nu punea la inimă. În sat le știa lumea că nu-s prea cumincioare la cap. Tot neamul lor era așa. Proști dar cu noroc. De aia se și îmbogățiseră. Și la urma urmei, el nu-și luase nevastă de chipeșă sau că ar fi fost munte de înțelepciune. Avea avere! De trecută, era bine trecută că nimeni din 10 sate n-avusese curaj s-o ia de soață, dar el nu s-a temut. Vorba aia: doar făcuse și războiul. Îi drept că avea nevoie și de-oleacă de cheag. Prea n-avea nimic pe lângă bordei. Acuma are de toate, numai liniște nu. Dar măcar burta-i plină și peste chimir…. așa gândea Fănică a lui Otrocol, timp în care ciobănea și fuma pipă.
Ajuns în Reghi, se dăduse cu turma după Reghișor, bruma ceia de pădure care o aveau Loghinenii și s-a întins să ațipească. De oi știa că are grijă câinele Apolodor și cât nu avea el, avea grijă Dumnezeu. (Iar pentru cei care se întreabă de unde așa nume dichisit pentru câine, răspunsul este că da, moș Fănică îl citise pe Gellu Naum, că avea bibliotecă de peste 300 de cărți când a murit și știa istorie mai mult decât mulți absolvenți de Istorie)
Când s-a trezit, oleacă s-a speriat. Deja era noapte, ori până atunci nicicând dulceața somnului nu-i furase atâtea ore din zi. Oile făcuseră cerc în jurul lui, iar câinele Apolodor i se aciuase în crucea pieptului de îi ținea cald mai ceva ca o sobă. S-a ridicat Fănică de-odată, ca din morți. Prea erau ciudate toate. Oile se uitau la dânsul exact cum se uita mătușa Leonora, la Icoana cu Maica Domnului din stânga Altarului, rugându-se să-i dea bărbat vrednic măcar la 80 de ani. Câinele îl trăgea de poala sumanului să-și întorcă privirea spre Lucăcești. Greu a priceput ce vrea de la el, dar a înțeles. Când și-a întors privirea, la capătul Reghișorului, a văzut o luminiță și la ureche i-a ajuns zvon de chef. Curios, și-a îndreptat pașii spre locul cu pricina, deși bănuia în sufletul lui că nu-i lucru de șagă să ai așa vedenie în ceas de noapte. Tip-til, s-a tupilat după copaci până în capătul cela de pădurice. Acolo, când a ajuns, mare lucru a văzut! Două spinări de draci stăteau aplecate peste un cufăr cu bani și jucau cărți. De spaimă, Fănică a lui Otrocol, a slobozit țipăt. Dar când și-au întors privirea spre el, dracii cei doi aveau chipul neveste-sii și a soacră-sii. Moment în care Fănică a simțit cum se prăvale cerul peste el și grozavă mâniei l-a cuprins. Simțind că Dumnezeu este de partea lui, a ridicat ciomagul și l-a repezit în capul celor nefârtați, ca Mihai Vitezul barda-n turci.
De atunci în țarna Boteștiului nu se mai găsește picior de drac, dar nici cine știe ce bogății, pentru că moș Fănică le-a luat pe toate, punându-le în loc dosit, numai de sine știut… De asta oamenii locului nici nu se mai ocupă grozav de agricultură! E drept că uneori să mai găsește călcătură de drac prin sat. Dar timpul, sau alt moș Fănică obidit de nevastă, o să rezolve și asta…
Lasa un raspuns