Fantasticul domn Puiu

Aceasta este o poveste pe care oamenii de pe lângă Lucăcești, Tolva, Horodniceni au uitat-o. Noroc că se mai găsesc înscrisuri vechi care ne mai amintesc de cei vechi. Pentru că familiile personajelor mai există, nu am folosit numele reale.

Fantasticul domn Puiu, locuia în aripa de vest a clădirii. Ceea ce-l făcea mult mai occidental. Orientarea lui către capitalism, o sesizase tovarăşul Plastilină de când era elev în şcoala primară. Avea un scris foarte burghez, aplecat spre dreapta, deşi de la judeţeană primiseră ordin scris că toţi copiii trebuie să scrie orientat stânga. A avut odată, până şi neobrăzarea de a se scăpa în pantaloni. Chestie profund capitalistă. Pantalonii erau ai statului. Trebuiau purtaţi la şcoală şi la marile sărbători. Făcând acest lucru, Puiu, a efectuat act clar de subminare a economiei naţionale. Dar fiind prea mic, nu a beneficiat decât de o corecţie administrată sub forma a 15 curele proletare, îmbibate cu mult tact pedagogic comunist. Părinţii, cu lacrimi în ochi, au mulţumit în cele din urmă, partidului.

Salcâmul Constantin

Puiu era convins că lumea se termină mai la deal de moş Constantin. Moş Constantin era un salcâm mare şi plictisit care toată viaţa a stat. Adică ar mai fi plecat el, dar nu-l lăsa conştiinţa. Că dacă el se duce, unde îşi mai fac berzele cuib? Că era plin de berze. Vreo opt familii îşi făcuseră casă printre ramurile lui, foarte atletice de alt fel, în ciuda etăţii lui de peste 295 de ani. Ceilalţi salcâmi râdeau de el, cică: „ Bă Constantine, mai fă şi tu flori, lasă zburătoarele!!!”. Dar el nu se îndura. Îi erau dragi.

Marea supărare a lui moş Constantin e că nu are copii. Pe o rază de două sute de metri în jurul lui, nici un salcâm. Nici măcar o corcitură, o ceva pe care s-o adopte şi s-o crească aşa cum ştie el, omeneşte. Când era tânăr, avea ochii grei ca vinul de buturugă, părul senin ca o secundă palidă, buzele îi erau ca după-amiaza de vineri, până şi glezna aducea, aşa, de departe cu-n paradis oval. Multe salcâme oftau după el! Numai că el nu ofta după nici una. Pe vremea aceea voia să meargă la facultate. Specializarea sicrie şi cruci.

Puiu a aflat toate acestea într-o seară de octombrie, când a fugit de acasă să nu-l bată taică-său. Voia să-l bată din motiv de cârciumă. Motiv foarte popular la dânşii pe uliţă. Era o seară ca oricare alta. Cu inflexiuni de biserică părăsită şi mireasă rămasă grea, cu vântul în suflet. Cerul stătea pe gânduri. Era plin de riduri şi stele. Până şi luna era plină. Ea, care de obicei era mai molatică, mai nătângă acum era plină. Greierii, înfăşuraţi în întuneric, le cătau pricină broaştelor tinere din lacul din vale. De alea bătrâne nu se legau. Nu aveau simţul umorului. Copilul ajunse repede la salcâm. Îi dădu bineţe şi, aburcându-se cu greu, îşi stabili culcuş pe a doua creangă dinspre dealul Ciorii. Aia de era orientată tot spre vest. Că na, dacă aşa îi plăcea lui!?!

Ibovnica lui Puiu

Lui Puiu i se mai spunea şi Fântână. Era înalt, gras şi cu priză bună la coasă. Se ţinea de dânsa ca popa Crăciun după Maria lu’ Fotea. Aia din ţarnă, cu sânii mari. Pe la 24 de ani avu impertinenta şi proasta idee de a înnebuni. Asta după ce efectuase stagiu de trei ani ca soţ şi unu ca ibovnic.

Găsise ibovnică pe una a lu’ Ţuţuianu. Nevastă cu doi copii, da’ a cărei soţ, mai nevolnic prin rudele dinspre mamă, n-avea în sânge mare trebuinţă de femeie. Lui îi trebuiau copiii. Cu dânşii se lua. Nevastă-sa, mac sălbatic şi mânză în putere, se tăvălea cu toţi feciorii mai răsăriţi. O moştenise pe maică-sa, de care umbla vorba că în tinereţe s-ar fi împreunat cu armăsarul arab al boierului Sofroni. Ca să-i facă pe plac boierului, nu din alt motiv. Acesta îi promisese că o ia de nevastă. Da’ n-a avut cuvânt. Rămasă grea, a lepădat copilul prin luna a patra, dar de atunci n-a mai fost om. Cică boţul acela de carne lăsat pe câmp, avea trup de om şi cap de căluţ. Şi ar fi trebuit să-l cheme Elefterie.

Puiu auzise povestea, dar n-o credea. Când se uita la femeia din braţe, îi prindea a fierbe sângele ca borhotul de prună pus la cazan. Femeia îi vedea freamătul şi-l încolăcea cu braţele, iar trupul ei însorit şi bine-mirositor îl vlăguia de iubire. Îl seca de viaţă. Îi răvăşea sufletul. Uneori, a fost auzit la crâşmă zicând că, dacă Dumnezeu i s-ar pune în cale, l-ar cafti pân’ ar da ortu’ popii. Aşa de mult o iubea el pe Firuţa. Că aşa o chema pe-a lui Ţuţuianu. Dar Dumnezeu nu le avea grija.

Dispariția Firuței

De două săptămâni, Firuţa dispăruse. Nimeni nu-i ştia urma. Plecase de cu seară cu celelalte femei la scaldă, la balta morii. Că fusese în ziua aceea o zăpuşeală şi-o fierbinţeală, de se topeau sfinţii de pe pereţii bisericii ca lumânările. Când să plece acasă, Firuţa a zis că mai stă, că ea vrea să vadă apusul. Şi n-a mai venit. A căutat-o lumea vreo patru, cinci zile şi a renunţat. Numai Puiu umbla înnebunit după dânsa fără să-i trebuiască mâncare, fără să-i trebuiască somn.

După câteva zile a fost dat şi el dispărut. Lumea credea deja că s-au înţeles să fugă împreună. Dar Duminică, când să iasă de la slujbă, oamenii au văzut apropiindu-se dinspre imaş o arătare prăvălită într-o parte, care mai mult de târa decât mergea scoţând sunete de câine lovit de moarte. Când s-a apropiat mai bine, lumea l-a cunoscut pe Puiu. Era crunt la privire. Cu ochii străini, gura strâmbă, pe jumătate paralizat, avea în mâna dreaptă capul Firuţei. Acesta, murdar cu sânge, duhnind, cu ochii scoşi de păsări, avea pus la urechea stângă un trandafir roşu. Bărbatul, plângând, cu mintea plecată prin locuri neştiute de oameni, îl săruta, îl mângâia şi-l strângea la piept ca pe un copil neajutorat.

După toate acestea, Puiu a fost internat la ospiciu. Nimeni nu-i mai ştia soarta. Ai lui muriseră. Nevastă-sa nu s-a mai recăsătorit. Dar nici măcar nu-i rostea numele. În urma lui rămase numai fiul său, Andrei care ar fi povestit la şcoală, într-o pauză, că lui îi e frică să doarmă cu maică-sa. Că de când a plecat taică-său de acasă, la dânsa în pat stă un ţap negru, mare, cu ochii roşii.