De bucurie că asta mică a noastră (da, da sunt și căsătorit), a învățat să facă la oliță și că am scăpat de o cheltuială în plus cu pamperșii, am zis că merg duminică la Putna, cu trenul, ca să-i fac pofta Mirunei care își dorește de nu știu câtă vreme să se plimbe cu trenul „cela fumos”. Drept să zic și eu îmi doresc să mă plimb cu trenul „cela fumos” de când eram în clasa a 11-a, când a apărut prima oara pe ruta București-Constanța. E vorba de „Săgeata Albastră”. Un tren în care îmi pusesem mari speranțe că va fi pe toate liniile feroviare din țară pănă la ora actuală. Mă rog, pe vremea când apăruse încă eram atât de naiv cât să cred că statului îi pasă de industria feroviară și nu numai de ea, și că numai conjunctura nefavorabilă a făcut ca România să stagneze pe drumul progresului. Un rahat! De fapt atunci credeam și în dragostea adevărată, așa că ce mă mir?!?
Între timp m-am lămurit că absolut nimeni nu vrea să salveze CFR-ul de la faliment și că dragostea adevărată există, dar niciodată nu mi se întâmplă mie, sau ție, cel/cea care citești articolul. Atât salvarea CFR-ului cât și existenta iubirii presupune un efort extraordinar de mare din partea celor implicați și prea multă responsabilitate ca să mai fie ceva potrivit pentru secolul acesta. Așa că vom înmormânta ambele chestii cât de curând. Noroc că mai sunt cărți care descriu ambele subiecte pe larg, ca să putem explica ambele fenomene „urmașilor, urmașilor noștri” cum ar fi zis Ștefan cel Mare pe patul de moarte, deși eu sunt sigur că de fapt că ultimele sale cuvinte au fost „dați-mi apă!”. Era și cazul după atâția ani de băut numai vin.
Revenind la excursia de la Putna, abia aștept să mă dau rotund în fața fiică-mii cu poveștile pe care le știu despre mănăstire, voievod și Daniel Sihastru. Încă e mititică și e fascinată de tot ce se poate povesti. O să-i treacă cu timpul și sper să devină fascinată de tot ce se poate trăi. Că se poate trăi mult și frumos pe aici pe la noi. Numai noi, dependenții de online, dintre care care cel dintâi sunt eu, stăm ca proștii în fața ecranelor lăsând viața să treacă pe lângă noi ca și cum ar trece cea mai frumoasă femeie din lume, dezbrăcată, pe lângă un bărbat orb.
Aș mai scrie ceva, dar după cum se vede gândurile mele au luat-o pe arătură. E vremea arăturilor de primăvară și oricât ai fi de rațional, nu poți să n-o iei măcar un pic pe câmpuri, căutând nemurirea ascunsă sub orice brazdă de pământ. Rămâne să vedem câți dintre noi o vom găsi primăvara aceasta și câți vom continua să o căutăm și în alte primăveri. Sper să fim cât mai mulți, că și nemurirea asta e treabă de echipă.
Lasa un raspuns