Parafrazându-l pe Florin Chilian, zece întâmplări ciudate și-o prostie m-au silit să recunosc că indiferent dacă judec foarte aspru oamenii care se tem de drobul de sare, eu nu sunt cu nimic diferit de ei. Asta se întâmplă deoarece, cu toate că vârsta mi-a adus destulă experiență pentru a judeca obiectiv una sau mai multe probleme neplăcute, aceeași vârstă a prilejuit acumularea de evenimente neplăcute legate de astfel de experiențe. Și totul se petrece după principiul dominoului, e destul să cadă un singur gând pricinuind nesiguranță, ca aceasta să năvălească peste toată ființa ta ca o cascadă. Apar scenariile apocaliptice, marțienii și sfârșitul lumii, urmate de palpitații și stări de leșin… Toate cauzate de un simplu dacă.
A fost și cazul meu astăzi, în urma unei deficiențe de comunicare cauzate de o simplă greșeală redacțională, am petrecut o zi plină de nervi, am umblat capiu, ce mai, am fost prost ca noaptea. Am construit eșafodaje mai complicate decât trustul Intact, m-am răstit la nevastă și prieteni, cu alte cuvinte, am fost o scârbă de om. Acum că totul a reintrat în normal, am unele dificultăți să mă suport pentru că am căzut pradă acestei slăbiciuni. Nu mă ajută zicala „oamenii fac greșelile după cum sunt ei, cei simpli fac greșeli simple, comune, deci banale, pe când cei inteligenți compensează numărul mai redus al greșelilor făcute prin mărimea lor”, și nici faptul că am reușit să mă calmez singur înainte să aflu că nu aveam motiv să mă enervez. Toboganul presupunerilor prăpăstioase duce către abisuri nebănuite ale personalității, locuri unde sălășluiește partea noastră cea mai întunecată, așa că sigur nu vreau să mai ajung acolo.
Și pentru că am început această parabolă menționând un artist, dați-mi voie să închei la fel, spunându-vă că nu există nimic mai adevărat pe această temă decât textul cântecului lui Bobby McFerrin – Don’t worry, be happy, pe care îl recomand tuturor celor care își trăiesc viața în zona crepusculară unde „poate” se conjugă cu „dacă”.
Lasa un raspuns